Regăsind şi recitind acel text cât o întreagă pagină de ziar ce avea în inima lui un text olograf scris atunci, “la cald”, la cererea mea, special pentru cititorii publicaţiei botoşănene, de către Grigore Vieru şi un altul de Nicolae Dabija, am trezit amintirea acelei stări cu nimic asemănătoare pe care o poate trăi un om poate o singură dată în viaţa lui, doar dacă are noroc să participe la mari evenimente colective cu reverberaţii istorice.
Ca să ajung la Chişinău am parcurs atunci, cu un autobuz precar, un drum foarte lung şi ocolitor căci încă nu se deschiseseră punctele vamale directe de mai târziu şi a trebuit să trec mai întâi prin Cernăuţii Bucovinei, adică prin Ucraina, apoi să străbat Basarabia de la nord la sud trecând prin Râşcani, Bălţi, Orhei, s.a., cu multă trudă şi oboseală. Dar şi cu multă bucurie văzând în toate localităţile steaguri, eşarfe şi însemne sărbătoreşti căci aceasta însemna şi aniversarea entuziastă a unui an de la apariţia mult aşteptatei legi ce conferea statut oficial limbii, grafiei şi însemnelor româneşti.
Când am ajuns la Chişinău am intrat într-un ocean omenesc ce făcea neîncăpătoare marea Piaţă a Adunării Naţionale din centrul oraşului unde în noaptea precedentă încă se mai băteau dalele de piatră. Momentul principal al sărbătorii – dacă se poate spune aşa – a fost dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, realizată în perioada interbelică, restaurată şi reaşezată acum pe un măreţ postament, după ce fusese izgonită şi ocultată în toţi aceşti ani . In cuvântul său, ministrul Culturii, regizorul Ion Ungureanu (după opinia mea, cel mai bun ministru de cultură posibil!) compară destinul statuii cu cel al poporului acestei provincii, adus la condiţia unei rezervaţii de piei roşii, bun doar pentru dansuri folclorice şi de turnat vin în pocalele stăpânilor. Preşedintele Snegur vorbeşte sobru despre lupta neamului şi contribuţia marilor scriitori patrioţi, Vieru, Matcovschi, Lari, Dabija ş.a, la realizarea unei atmosfere de coeziune şi dăruire fără preget în slujba idealului naţional. Cuvântul lui Nicolae Dabija, ca de obicei, mereu logic dar şi înnaripat, face “priză” cu sufletele celor din mulţime, urmat de zeci de preoţi în odăjdii de preţ a căror slujbă de sfinţire a statuii nu are nimic fals sau convenţional. Apoi se aprinde candela cu flacăra adusă de la Putna şi se înconjură statuia cu ţărână de la sfântul mormânt al domnitorului-simbol în timp ce un copil de 11 ani cântă angelic în liniştea de nimic tulburată, dar densă de unanima emoţie colectivă. Femei în port naţional oferă agheazmă, vin sfinţit şi frânturi din inegalabilii colaci moldoveneşti în chip de nafură numeroşilor oaspeţi din pretutindeneşti colţuri de lume locuite de români: scriitori, actori, oameni de cultură, preoţi dar şi ţărani în portul lor alb, imaculat, cu ochii în lacrimile nesperatului liman visat o întreagă viaţă. Argumentele patriotului Mircea Druc conving raţiunea; versurile şi cuvintele poeţilor Grigore Vieru şi Leonida Lari străpung văzduhul şi sufletele, la fel şi cântecul soţilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici, ca şi personajul Eminescu întrupat de un actor după filmul lui Lotreanu; dar şi poeţii din ţară: Doina Uricaru, Mircea Florin Şandru, Dan Verona, Liliana Ursu contribuie la reuşita sărbătorii. O femeie de la ţară îşi povesteşte cu dramatism copilăria petrecută în deportare. Apoi se prind cu toţii într-o uriaşă horă în care toţi se simt egali participanţi la o împărtăşire fără seamăn. In alte spaţii se desfăşoară simpozioane savante în care istoricii demonstrează, în sfîrşit fără spaime şi inhibiţii, cu dovezi ştiinţifice, că nu există cele două limbi proclamate de tiranii înşelători ai poporului, ci este una singură şi indivizibilă, limba română sărbătorită atunci pentru prima dată în chip oficial într-o revărsare de entuziasm şi impecabilă desfăşurare. Oricare a fost contextul concret, importantă şi dominantă a fost atmosfera de patetism înălţător şi prin nimic desuet, de fericire gravă, profundă, greu de înţeles din afară dar firească pentru acei oameni exilaţi de atâta vreme printre străini, fără a se fi mişcat de la casele lor. Suficienţa, aroganţa, neputinţa de-a înţelege ce înseamnă interzicerea rostirii graiului părintesc, blazarea, comoditatea, rezerva superioară şi snoabă faţă de revărsarea de sentiment îndelung reprimat, considerat poate indecent, sunt mai mult decât imorale. Am trăit atunci un sentiment al sublimului colectiv ce nu seamană cu nici o altă trăire afectivă şi mi s-a părut că acea călătorie nu a fost numai una în timp si în spaţiu, ci într-o epocă esenţială a unei naţiuni în care extuziasmul popular este călăuzit de personalităţi culturale şi politice de excepţie, într-o deplină armonie în faţa scopului ideal, însufleţite deoptrivă de logică şi de élan, de har şi de ingeniozitate strategică, rezultanta fiind o măreaţă realizare naţională.
Azi ştiu cât de iute trecător şi schimbător avea să fie acel sublim moment istoric de armonie colectivă dar mă bucur că încă mai există oameni cu sufletul nepervertit care înţeleg valoarea şi preţul minunatei limbi pe care o vorbim şi al tuturor valorilor noastre naţionale care au astăzi alte conotaţii dar şi alte dramatisme decât atunci. Acum se petrece, din păcate, un alt fenomen de deznaţionalizare, neimpus de nici o dictatură, ci doar de cea economică, aceea care determină românii să se împrăştie în toate colţurile lumii unde încep să–şi uite limba şi, mai ales, să nu mai aibă timp, răbdare, tenacitate de a o transmite copiilor lor care devin treptat cetăţeni ai altor popoare, adică oameni fără rădăcini şi identitate. Să sărbătorim aşadar această zi, în sfârşit împreună, chiar dacă mulţi nu înţeleg încă, aşa ca basarabenii şi bucovinenii, cât de tare doare seceta de limba părintească.
Sursa: monitorulbt.ro
