Actualitate

Iurie Colesnic: Puterea de neînvins a memoriei

Scriitor şi publicist din cercul revistei Viaţa Românească la care publică din 1906. A primit în 1913 premiul Academiei Române pentru volumul de proză Timothei mucenicul.

A scris proză cu tentă vădit umoristică: Candidat fără noroc şi alte povestiri folositoare (Bucureşti, 1916), Domnul Nae – scene din vremea ocupaţiei (Bucureşti, 1921), Decoraţia lui Vartolomei (Bucureşti, 1924), În faţa naţiunii, publicistică (Bucureşti, 1924), Trei comedii (Bucureşti, 1924), Un prânz de gală (Bucureşti, 1928) ş.a.

Remarcăm că prietenia lui cu Constantin Stere l-a adus în Basarabia şi ceea ce a descoperit el aici l-a impresionat profund, chiar l-a marcat.
Amintirile lui au alură de document şi puterea de act juridic care confirmă democratismul acelui prim parlament al Basarabiei-Sfatul Ţării:

DIN BASARABIA

„În Chişinău am asistat la o şedinţă a Sfatului Ţării. Mărturisesc că am avut o impresie atât de deosebită, încât am ieşit de acolo mic şi umilit.
Şedinţele Sfatului se ţin în localul liceului. Ele au loc noaptea, deoarece ziua deputaţii se ocupă cu alte treburi. Am luat parte mai întâi la o consfătuire preliminară a blocului moldovenesc, o întrunire a majorităţilor, cum am zice în limbajul nostru parlamentar. Căci blocul moldovenesc, intrând din totalul de 130 membri 70 de deputaţi, dispune în Sfat de majoritatea glasurilor. În fiecare seară, într-o şedinţă pregătitoare, care se ţine în „Cabinetul blocului”, deputaţii discută chestiunile de la ordinea zilei şi iau hotărârile necesare, aşa că în şedinţa publică ei ştiu ce au de făcut. În alt cabinet – ceva mai departe – fracţiunea ţărănească, minoritatea cum am zice, discută şi ea din punctul său de vedere.

***

Cabinetul blocului este o odaie simplă cu bănci de brad, iar înaintea lor e masa prezidenţială. În seara asta prezidează Osoianu, un soldat. La mână se vede semnul că a fost rănit, iar pe piept îi străluceşte crucea Sfântului Gheorghe. El conduce dezbaterea cu tact şi cu dibăcie şi, măcar că fără multe forme, te face să crezi că eşti într-o adunare matură. Din bloc fac parte soldaţi, matrozi, ţărani, unii din ei foarte tineri, orăşeni, câţiva surtucari. Se discută o chestiune financiară, în legătură cu armata care trebuie demobilizată. Lângă masa preşedintelui, rezemat de un perete, stă în picioare ofiţerul Săcară, ajutorul ministrului de război. Cu toate că e tânăr – e numai sublocotenent – totuşi pare om serios. Se discută greutatea plăţii şi modalitatea ei. Deputaţii se ridică pe rând: vorbesc simplu, fără forme, puţin literar, unii chiar greoi. O parte din ei sunt pentru ca plată să se facă îndată, alta e împotrivă, aducând motivele necesare. Părerile sunt deci împărţite. Atunci ia cuvântul ţăranul Minciună care pune chestia pe terenul adevărat. Solda trebuieşte plătită şi încă îndată. El argumentează şi judecăţile lui au greutate. Adunarea admite. Pe un scaun, în faţa băncilor, ceva mai depărtat de preşedinte, stă Stere. La sfârşit, în câteva cuvinte, ei exprimă adunării oarecare chestiuni de drept public şi constituţional, în legătură cu problema discutată. Deputaţii ascultă cu interes şi primesc cu aplauze vorbele prietenului lor. Apoi Stere face elogiul dlui Zamfir Arbore, bătrânul luptător basarabean împotriva Rusiei ţariste. Drept omagiu este propus să fie ales membru în Sfatul Ţării. Odată cu el mai sunt propuşi d(octo)rul Cazacu şi Sergiu Niţă, vechi propagandişti pentru cauza basarabeană. Adunarea îşi arată sentimentele ei prin aplauze zgomotoase, rămânând ca la ocazie hotărârea asta să ia fiinţă.

***

După ce consfătuirea s-a terminat, deputaţii trec în sala de şedinţe plenare. Sala aceasta este mare, fără nicio podoabă – afară poate de potriveala becurilor electrice pe tavan. Improvizarea ei se vede şi după înghesuiala băncilor, şi după locul tribunii, aşezată cam incomod. Deputaţii se adună: şi din fracţiunea ţărănească, şi din grupul naţionalităţilor. Ţărani şi soldaţi, unii din ei în cârje, orăşeni, mai numeroşi aici decât în cealaltă confesiune, chiar câteva redingote şi haine negre. Apare şi o femeie: e dna Dr. Alistar. Prezidează Halipa. El citeşte telegramele venite din ţară cu ocazia unirii şi citirea lor e primită cu aplauze furtunoase. Se intră apoi în ordinea zilei, dar discuţiile se fac aici în ruseşte şi nu mai înţeleg despre ce este vorba. Din când în când se ridică însă câte un neaoş moldovean, care poartă un nume străvechi şi, în graiul nostru cunoscut, vorbeşte cinstit şi răspicat. Deputaţii cer cuvântul din toate părţile: şi de la fund, şi de la mijloc, şi de la capăt, iar Erhan vine de patru-cinci ori la tribună. Unii din ei spun numai puţine cuvinte, fără nici o formă, dar fiecare ţine să contribuie la luminarea chestiunii. ”
D.D. Pătrășcanu suprapune experiența lui politică și de deputat peste realitatea politică basarabeană care i se deschide. Rămâne frapat de faptul, că o revoluție poate da naștere la asemenea fenomene de transformare democratică.

„În fundul sălii, pe bănci de lemn separate, publicul stă şi ascultă în tăcere dezbaterile adunării. Acolo, într-un ungher, stam şi eu, deputat din patria-mamă, şi mă gândeam cu tristeţe la unele lucruri. Vedeam întrunirile majorităţilor noastre şi, asemănându-le cu cele văzute, simţeam cum tristeţea îmi învăluie tot mai mult sufletul. Ele se petreceau la noi aproape toate la fel. Pentru chestiuni generale, de interes obştesc, mai nu ţin minte să fi avut loc vreuna. Ah, ce tristă stereotipie! Venea şeful, şeful necontestat, şi ţinea un discurs. Ce spunea? Vorbea de conştiinţă, de datorie şi făcea apel la disciplină. Se ridica apoi preşedintele, inevitabilul domn Ferechide, care, în numele nostru, lua angajamentele dorite şi dădea asigurări de cuminţenie. De multe ori, unii dintre noi eram indignaţi de procedeul acesta, care se repeta mereu, fără altă variantă. Dar lipsa de viaţă reală, atmosfera artificială a activităţii noastre parlamentare ne ţinea nemişcaţi pe băncile amfiteatrului. Şi când îmi amintesc cu ce entuziasm am intrat în parlament!

***

Era după răscoala ţăranilor din 1907, când guvernul liberal făcuse represiunea, nu ca un aspru judecător care pedepseşte fără milă, ci ca un chirurg, nevoit să facă o operaţie dureroasă. Aşa se spunea atunci; căci după represiune trebuia să aibă loc reformele binefăcătoare care să justifice vărsarea de sânge şi care aveau să aducă pacea şi armonia socială.

Dar aceste reforme, vai, n-au mai venit niciodată. Din acordul partidelor a rezultat pentru ţărănime neantul! Ba să fiu drept. Talpa ţării s-a ales atunci cu ceva real: înmulţirea jandarmilor rurali, singura operă pozitivă de guvernământ care rămâne după d. Ionel Brătianu.

În Camera din 1907 intrasem şi eu. Se discuta chestia agrară şi voiam să-mi spun cuvântul. Mă înscrisesem printre vorbitori şi, nerăbdător, aşteptam să-mi vie rândul. Dar în ajun, când trebuia să vorbesc, d. Vintilă Brătianu mă luă de braţ. A te lua de braţ d. Vintilă Brătianu constituia un ritual în procedeele parlamentare, după care urma renunţarea la un discurs ori la o interpelare. Natural, am renunţat şi eu, dar o descurajare m-a cuprins chiar de la început. Mai târziu, când am văzut miniştri care ameninţau cu demisia şi interpelările; când activitatea reală şi interesul pentru o legiuire conştientă se îndepărtau prin „nu vrea Ionel”, „se supără Stelian”, „a hotărât Vintilă”; când am auzit că bugetele treceau totdeauna fără discuţie, am înţeles atunci toată inanitatea lucrului şi mi-am dat seama că răul nu este numai la suprafaţă, ci provine dintr-o cauză adâncă şi organică, pentru îndepărtarea căreia se cereau transformări radicale.

Şi pe când deputaţii Sfatului Ţării veneau la tribună şi spuneau uneori numai câteva cuvinte, eu mă gândeam la altă formă goală din uzanţele noastre parlamentare, la debutul nostru. Debutul! Pentru ca să fii un deputat respectat, trebuia ca, într-o chestiune generală, să ţii un mare discurs, în care de obicei spuneai multe prostii, ca să îndrăzneşti mai apoi să spui şi câteva cuvinte de bun simţ la vreo lege specială. Şi fiindcă mulţi dintre deputaţi aveau oroarea de acest moment periculos, debutul nu avea loc niciodată, iar reprezentanţii naţiunii se mărgineau să bată din palme toată viaţa lor …

Dar alcătuirea birourilor şi a diverselor comisiuni parlamentare! Totdeauna mă întrebam, cu adevărată uimire, cine dresa acele liste lungi de delegaţi, care la momentul potrivit apăreau de undeva ca un „dens ex machină”! Mi s-a spus că d. Vintilă Brătianu era magistrul orânduitor. N-am controlat lucrul. Dar dacă ar trebui să dăm un nume oficinii unde se pregătea acest cursur honorum, unul mai bun decât altul, n-ar putea fi găsit …
De pe banca mea mă gândeam cu tristeţe la toate aceste manifestări trecute şi poate, fără voie, măream deosebirea cu ceea ce vedeam.

Discursurile frumoase lipseau aici, dar în schimb era însufleţire şi în fiecare cuvântare tremura viaţa adevărată. Şi când mă uitam la această mulţime ieşită dintr-o revoluţie, când mă gândeam că cei mai mulţi din ei au trăit într-o completă ignoranţă în ce priveşte afacerile publice, când vedeam interesul cu care aceşti oameni simpli se ocupă de trebile obşteşti; când mi-am dat seama că provincia aceasta pe care o credeam înstrăinată face acum parte din România, atunci am înţeles că mântuirea noastră va veni de aici, dar am înţeles de asemenea şi pentru ce, scumpă Basarabie, o parte din oligarhie se ridică şi astăzi împotriva ta!”

Nu prea multe rânduri, dar o mărturisire de credinţă a unui om politic cum mai rar se întâmplă. Și o dovadă că nu este artă mai frumoasă decât cea a Memoriei…


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.