Genul are la noi un singur generic pentru toate timpurile – Scrisori din Basarabia. Răvașele sunt la îndemâna oricui și de aceea acest gen de literatură mi se pare a fi cel mai democratic. Chiar și cei cu o brumă de carte, dar cu harul expunerii pot crea capodopere în acest segment al literaturii, ca să nu vorbim și despre valoarea documentară a epistolelor, care știu să conserveze în sine timpul și epoca.
Scriitorul și actorul Arcadie Donos (1.3.1923, Rughi, Soroca — 23.12.2002, București) mi-a trimis odinioară o bucată de proză pe care așa și a intitulat-o. E o mostră de proză pe care o poate scrie fiecare al treilea basarabean, dacă ar avea harul scrisului așa cum îl poseda Arcadie Donos:
„Prin anul 1947, am primit o ciudată scrisoare de la fratele meu, ofiţer român, prizonier în URSS: „…Sunt într-o situaţie similară cu a lui Simion” (n.n. – vărul nostru deportat în anul 1940)… Urmau apoi câteva semne pe care mult s-au căznit părinţii şi nu le-au descifrat. Probabil că fratele se bizuise pe cunoştinţele mele de radiotelegrafist în aviaţie, când le scrisese „… — …”. Eu le descifrasem uşor, însemnau: S.O.S. Dar am tăcut. Nu însă şi la Statul Major al Armatei, la Ministerul Apărării. Ambele organisme m-au îndreptat politicos către Crucea Roşie… Acolo, o personalitate s-a făcut neagră de mânie, dar a dat neputincioasă din umeri. Am dat şi eu, renunţând. Cum a renunţat şi fratele, sătul de atâta Siberie, la naţionalitatea română, declarându-se moldovean, cum i se ceruse, ca preţ pentru a fi trimis în ţară. Şi a fost trimis în ţara dintre Nistru şi Prut, deşi soţia, bucureşteancă, locuia în Bucureşti.
Nepotul lui Moş Carp, vărul meu Mihail, îmi scrie după 1956, de pe Nistru: „Aici, la noi, e bine, nu-i prea rău… Nacialnicii sunt mari şi burtoşi, n-a pierit nici unul…. Te-am văzut pi televizor, erai director de zavod (fabrică — n.n.), în ţară erau inundaţii. Ai venit până aproape de mine, te-ai uitat lung, lung la mine, eu am strigat: Dochie, adă „samagonul”! (Băutură alcoolică făcută în casă din sfeclă – n.n.). Tu ai dat din cap că nu vrei. Atunci, iar am strigat: Adă răpidi ţuica, că nu-i place „samagonul”! Ţi-am întins paharul, te-ai uitat la mine întristat, ai ridicat din umeri şi ai plecat… Voi vedeţi ce faceţi, acolo, cu „televizia”, că ochii noştri-s pe voi. Eu mereu le spun celor ce-s veniţi pe aici că românii-s frumoşi, dar voi, câteodată, îi arătaţi urâţi, cum au fost câţiva în filmul în care-l făceai pe popa… (am ghicit că se referea la porcarii din filmul Moara cu noroc – n.n.)… Du-te de vezi dacă inspectoratul meu se mai află pe Ştefan cel Mare” (Mereu îl pomeneşte în scrisorile sale. E vorba de Inspectoratul General al Jandarmeriei, unde a făcut armata. Îl consideră ca a doua lui şcoală, prima fiind cea de la mănăstirea din pădure. Când îl apostrofa careva că prea le ştie pe toate, îi răspundea înţepat: „Cum să nu le ştiu, mă, că doar am făcut armata la jandarmi!”). „…Du-te şi vezi dacă mai sunt pompierii lângă Cişmigiu, acolo mă întâlneam cu alt sorocean şi ne duceam, în zilele cu învoire, să ne plimbăm prin Cişmigiu. Fă, te rog, pentru mine drumul aista… şi nu uita: cheile de la biserică sunt la mine!”
Mereu, mereu, scrisorile primite din Basarabia îmi amintesc de scrisorile trimise de ziaristul Alexis Nour din Chişinău lui Constantin Stere la Iaşi şi publicate în revista Viaţa românească. Colecţie ce face parte din biblioteca mea refugiată. Spicuiesc: „Limba omenească nu este capabilă să arate tot ce îndură emigranţii moldoveni în Siberia… Ani şi ani, fără nădejde de reîntoarcere, ei vieţuiesc ca fiarele, fără limbă, fără soarte, zdrobiţi de mersul aspru al vieţii străine şi rele… Când ne vom trezi oare din apatia noastră, pentru a apăra cu frăţie acest popor, care ne-a păstrat nouă sufletul românesc”. (Chişinău, 8 iunie 1907)… „Nici un cuvânt viu, nu numai românesc, ci şi omenesc, nu sună în întreaga Basarabie, supunându-ne mersului haotic al lucrurilor din Rusia”. (Chişinău, 31 decembrie 1908)… „Viaţa Basarabiei contemporane, ale cărei manifestări şi evenimente interesează pe toată lumea, nu corespunde deloc cu interesele şi aspiraţiile României locale, căci tot complexul traiului nostru politico-social şi economic se face pe ruseşte”. (Chişinău, martie 1914)… „Suntem străini în ţara noastră […] Cu toată recunoaşterea că Basarabia este o ţară românească, se iau măsuri pentru a împiedica orice activitate specifică în sensul naţional”… Şi totuşi, tot mai mult se ridică credinţa în viitor: „Mai neagră noaptea, mai vii stelele” (Chişinău, 16 aprilie 1907)…
Prin anul 1987, primesc de la poetul Gr. Vieru o scrisoare plină de tristeţi: „Trimite-mi o veste din Ţară, o carte, un almanah…” I-am trimis un almanah al revistei „Pentru Patrie”, cu următorul catren: „Îţi trimit veste / Din ţara de poveste: / Carpaţii mai au creste, / Dunărea mai este!”
Pe Arcadie Donos de la Rughi, de la Soroca l-am cunoscut mai întâi ca poet, pe când îmi făceam practica de studii la Leningrad, în 1977 la librăria Drujba unde se vindea carte românească am cumpărat o plachetă de versuri Sunete arse… (București, 1972). Am cumpărat-o fără să fi cunoscut detalii din biografia autorului, dar intuiția îmi șoptea că-i un om deosebit. Și intuiția nu m-a mințit – era basarabean. Răzbătea din versurile lui un abur de taină neîmpărtășită.
Mai apoi mi-a fost dat să aflu că e un mare actor și chiar am avut ocazia fericită să mă conving de aceasta.
L-am cunoscut în 1990 când a intrat în cabinetul meu de la Moldova-film cu lacrimi în ochi. Îi murea nepotul de leucemie și avea nevoie de ajutor și nimeni din frații basarabeni pe care îi ajutase cândva nu i-au întins mâna să-l ajute. Era epoca primului parlament, era epoca „evadării” masive peste Prut a televizoarelor Alfa, și nimeni nu avea timp să-și aplece urechea la necazurile unui biet actor îmbătrânit, chiar dacă a și publicat în faimoasa antologie de poezie românească „Constelația Lirei” câțiva autori din Basarabia, ediție apărută până la 1989, când remarcarea unor autori basarabeni îți putea aduce doar necazuri… Și el a riscat…
L-am întâlnit la București prin 1999 și el ne-a dus la apartamentul lui din inima capitalei, unde la parter era cinematograful „La Scala”, pe scriitorul Sergiu Grossu și pe mine ca să-mi arate colecțiile lui, cărțile, pozele din spectacole și filme, fotoliul lui de unicat, sculptat și frumos, peste care plana un aer imperial, în momentul când trona în el stăpânul. Aveam impresia că Arcadie Donos aici își pregătește rolurile viitoare și nu se depărtează de cele jucate, inclusiv cel mai magistral rol al cucoanei Chirița…
Și atunci am luat manuscrisul de memorii În voia vaiurilor, care peste un an a și apărut la Editura Museum.
Era în acea seară plin de amintiri, de istorioare hazlii și de un dor de Basarabia pe care nu-l putea ascunde. Cum nu orientam discuția, ajungeam din nou cu gândul acasă la Rughi…
A fost ultima întâlnire, după care nu ne-a rămas decât să ne reîntâlnim doar cu scrierile lui…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
