Jurnal de călătorie: paradoxuri elvețiene

Nu-i secret că dincolo de imaginea de prosperitate și bunăstare pe care și-a adjudecat-o de ceva timp, Elveția este o țară a multor paradoxuri, greu de înțeles la prima vedere. Cu o suprafață de 41,285 km2, Confederația Elvețiană, cum este denumită oficial, are o populație de 8,211,700 locuitori, un PIB nominal în 2015 de 688.434 miliarde dolari (locul 19 mondial) și un PIB pe cap de locuitor de 84,070 dolari, fapt ce o plasează pe locul doi în lume. Așteptam de mult să cunosc această țară și am acceptat cu plăcere invitația Comitetului Național Olimpic și Sportiv din Moldova de a vizita Muzeul Internațional Olimpic și sediul Comitetului Internațional Olimpic din Lausanne, într-un program destinat oamenilor cu merite deosebite în generarea și promovarea sportului moldovenesc.

Variațiuni moldovenești prin cantoane elvețiene

Înainte însă de a descoperi curiozitățile și paradoxurile acestei țări minunate, am avut de cunoscut pentru mine niște oameni absolut deosebiți din sportul moldovenesc, care în mare parte mi-au arătat de unde vin explicațiile pentru paradoxurile unui stat falimentar ca R. Moldova, care are un sport elitar. Oameni frumoși, de o simplitate debordantă, pedagogi cu experiență, care prin efortul lor de toate zilele timp de zeci de ani au pus umărul la afirmarea țării noastre pe arenele sportive ale lumii. Dintr-o delegație condusă de Nicolae Ambrosi, om de mare erudiție academică și sportivă, conferențiar universitar și autor al multor lucrări despre sportul nostru, actualmente directorul Muzeului Olimpic din Moldova, au făcut parte oameni a căror vârstă, experiență și modestie impun respect în orice circumstanțe: Panfil Sava, conferențiar universitar la USEFS, membru al Uniunii Jurnaliștilor, autor a circa 140 de lucrări științifice în domeniul sportului, decorat cu ordinul „Gloria Muncii” (2012) pentru merite deosebite în dezvoltarea sportului moldovenesc; Valeriu Filipov, doctor în pedagogie și profesor de educație fizică din Cojușna, autor a peste 40 de articole științifice, care activând la sat a creat brevete de invenție în domeniul sportului; Nicolae Gâlcă, directorul școlii de sport și al Agenției Teritoriale Olimpice din Ocnița, purtător al făcliei olimpice, dar care a purtat în cei peste 45 de ani de activitate sportivă spiritul sportiv și olimpic în toate activitățile pe care le-a desfășurat; Vasile Nistor din satul Zăbriceni, Edineț, lucrător emerit în domeniul educației fizice și sportului, care de treizeci și șapte de ani încântă copiii din școală cu imaginația sa în promovarea sportului; Gheorghe Jurjiu, care o viață întreagă a petrecut în sportul din raionul Sângerei, întâi metodist și profesor de educația fizică, apoi președinte al comitetului de educație fizică și sport, după care șef al Direcției tineret și sport la Consiliul raional Sângerei; Boris Cantaragiu din Telenești, care în acest an împlinește cincizeci de ani de activitate pedagogică în domeniul sportiv, cu multiple implicări în activități de promovare a sportului și modului sănătos de viață, a cărui exemplu personal a încurajat mii de tineri la schimbarea modului de viață și îmbrățișarea sportului ca alternativă socială.

Știu deja de unde vine forța sportului nostru, care sunt reperele unui domeniu elitar de activitate în care generăm performanță de nivel mondial. Din puterea, imaginația și energia acestor oameni și altor sute ca ei, pentru care această vizită în Țara Cantoanelor este un pic întârziată, deoarece ar fi generat probabil pentru ei alte dimensiuni ale procreării profesionale, dar cu siguranță binemeritată pentru performanțele educaționale și sportive de care au dat dovadă pe parcursul activității.

Curiozități într-un stat al bunăstării generale

Unele lucruri pe care le-am aflat despre Elveția le știam dinainte, ca istoric inevitabil m-am întâlnit cu istoria acestei țări în diferite circumstanțe. Spre exemplu că este o țară cu 26 de cantoane, fiecare din ele activând ca un stat, cu propria constituție, legislație, guvern și curți de justiție. Este independentă din anul 1499 și cu excepția scurtei ocupații napoleoniene din 1798-1815, a rămas practic neatârnată și suverană tot acest timp. Tot în 1815 a purtat și ultimul război extern, de atunci Elveția adoptând un ton al neutralității articulat însă mult mai târziu. În 1847 a cunoscut un fel de război civil în care unele cantoane catolice au încercat să se separe într-o alianță. Războiul, deși nu foarte sângeros (au murit circa 100 de oameni) a avut un impact major asupra psihologiei și societății elvețiene și Elveției: războiul a convins majoritatea elvețienilor de necesitatea unității și forței în raport cu vecinii europeni. Populația elvețiană din toate straturile societății, fie catolici sau protestanți, din curente liberale sau conservative, a realizat că țara lor va profita mai mult dacă interesele lor economice și religioase se vor contopi. Prin urmare, sloganul tradițional al țării „Unus pro omnibus, omnes pro uno” (Unul pentru toți și toți pentru unu) își trage rădăcinile din timpurile îndepărtate ale începuturilor de unitate elvețiană.

Principiile acestei unități au fost ancorate în Constituția Federală adoptată în 1848, care punea fundamentele legale ale unui stat federal modern. Este una din cele mai vechi constituții din lume, înlocuită printr-o nouă constituție abia în 1999, dar care nu aducea schimbări esențiale structurii federale inițiale.

Elveția are patru limbi oficiale, dintre care germana e majoritară (vorbită de 65.3% din populație), urmată de franceza (22.4%; 23.1%), italiană (8.4%) și romanș (0.6%), o limbă romanică vorbită în cantonul Graubünden. Desemnată ca limbă oficială prin articolul 4 al Constituției, legile federale și alte legi oficiale nu necesită a fi emise în romanș. Prin urmare, deși predominant vorbitori de limbă germană, elvețienii nu formează o națiune în sensul unei comunități etnice sau lingvistice. Din contra, simțul puternic al identității elvețiene este bazat pe fundamentul istoric comun, valori împărtășite cum ar fi federalismul și democrația directă, plus un simț aparte al simbolismului alpin.

Deși țară neutră și niciodată oficial invadată, nici măcar în timpul celor două războaie mondiale, Elveția are o armată activă de 120 mii soldați și 80 de mii de rezerviști antrenați periodic în pregătiri. Țara a avut doar trei mobilizări generale declarate pentru a asigura integritatea și neutralitatea: în timpul războiului franco-german din 1870-71; la începutul Primului Război Mondial în 1914 și în septembrie 1939, atunci când Germania a atacat Polonia. La sfârșitul serviciului militar, bărbaților li se cere să păstreze armele acasă, Elveția având una din cele mai liberale legislații de port-armă din lume (2.3-4.5 milioane de arme de foc la 8 milioane populație). Cu toate acestea, țara are una din cele mai scăzute rate de criminalitate din țările industrializate, cu 0.5 omucideri cu arme de foc la 100 mii de oameni (SUA are 5 la 100 mii).
Este știut de asemenea că Elveția este țara cu unul din cei mai înalți indici ai democrației directe. Un grup de cetățeni poate contesta orice lege emisă de Parlament, dacă sunt capabili să adune 50 mii de semnături împotriva acestei legi timp de 100 de zile. Un vot național (referendum) este planificat, unde cetățenii printr-o simplă majoritate acceptă sau resping legea. În același timp, Elveția nu are un singur șef de stat, ci un Consiliu Executiv din șapte membri, care servesc ca șef de stat colectiv al țării.

Un paradox al acestei țări al democrației directe vine din faptul că este ultima republică occidentală care a garantat femeii dreptul la vot: unele cantoane elvețiene au acceptat acest lucru în 1959, altele au fost impuse la nivel federal în 1971, iar ultima redută „antifeminină” a fost cantonul Appenzell Innerrhoden, care a introdus dreptul femeilor la vot în 1990. Potrivit elvețienilor cu care m-am întreținut, dreptul femeii este la cei trei „K” – Kochen, Kind, Kirche (Bucătărie, Copil, Biserică).

Ciudățenia vieții politice elvețiene a continuat prin constatarea că în această țară există, dincolo de altele, un partid politic „Anti Powerpoint”, care pledează pentru descreșterea utilizării sistemului Powerpoint în prezentările și dezbaterile profesionale.

Am mai constatat că salariul mediu al unui învățător este de 112 mii dolari pe an; că întreprinderea „Vacheron Constantin” fondată în 1755 în Geneva este cea mai veche întreprindere de ceasuri din lume care funcționează neîntrerupt; că are 208 piscuri montane de peste 3 mii metri înălțime, 32 de piscuri de peste 4 mii metri și peste 1, 500 lacuri; că are 4, 989 km de cale ferată, sistemul de cale ferată fiind unul din cele mai mari din lume; că este cel mai mare consumator de ciocolată de lume, iar exportul de ciocolată deține întâietate printre produsele de export ale țării, doar 18 companii elvețiene producând anual circa 173 mii tone de ciocolată.

Dincolo de astea, este o țară unde se regăsesc majoritatea marilor organizații ale lumii și principalele instituții sportive internaționale: de la Crucea Roșie și Liga Națiunilor, apărute în perioada interbelică, la multiplele agenții ale Națiunilor Unite, FIFA, UEFA și Comitetul Internațional Olimpic (plus alte circa 20 de federații internaționale).

Mă gândeam pe parcursul aflării mele printre munții Alpi, ce multe asemănări aparente și paradoxuri există între R. Moldova și Elveția. De la diversitatea lingvistică și etnică, la neutralitate și felul cum tratăm femeile. Doar că limba română în R. Moldova nu-i ca cea germană în Elveția, la fel cum românii/moldovenii de la noi, nu-s populația germană majoritară de la ei și nici francezii sau italienii nu-s ruși sau găgăuzi. De neutralitate nici nu mai zic, că dacă aveam măcar un sfert din armata elvețiană, cu siguranță aveam altă soartă acum. Prin urmare, trăim așa cum trăim și ne bucurăm de puterea altora de a învinge prostia, fudulia, hoția și nebunia. Măcar ocazional.