Inclusiv pe cele din… baltă. Ştiţi dumneavoastră care. Nu ştiţi? Amintiţi-vă proverbul: „Un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece cuminţi n-o pot scoate”. Asta era. Plaiul nostru e plin de nebuni. Reiese că bălţile noastre-s pline de pietre. Ba chiar sunt mai multe decât peşti. V-o spun eu, pescarul amator flămând de peşte şi sătul de pietre.
Însă piatra despre care vă vorbesc e, putem spune, un coşcogea pietroi. Şi zace în apa tulbure a bălţii politice moldave de mai bine de un deceniu. A fost aruncată… ştiţi dumneavoastră de cine. Nu ştiţi? Are politica noastră moldavă nebuni cu carul. Dar cine să fi fost, pardon, nebunul în cazul de faţă? În a cui persoană l-am putea identifica? A lui Iurie Roşca (cacofonie obligatorie) care a venit cu propunerea ca preşedintele republicii să fie ales nu prin vot direct, ci în Parlament, de o mână de deputaţi? A lui Lucinschi, cel care i-a susţinut ideea… comună, sperând că noul statut de republică parlamentară îi va asigura pe încă 4 ani tronul mult râvnitei puteri? Sau a întregului legislativ, care a votat în 2000 această lege marcată de miopia lor politică?
Pe atunci – dar oare azi e altfel? – toţi politicienii se gândeau doar la un „ce profit” vor scoate din această „afacere politică”. Doar atât şi nimic altceva nu-i interesa pe alde Roşca, Lucinschi, Voronin & Co. Acum, „după război”, vedem şi auzim mulţi eroi. Cică nu ei sunt nebunii care au aruncat piatra în baltă, ci, dimpotrivă, ei sunt acei care vor s-o scoată. Nu-i ierta, Doamne, că ştiu ce fac!
De aceea, vă zic: e timpul să adunăm pietrele, dar mai întâi să scoatem piatra din baltă. Iar şi mai întâi – să ne scoatem piatra din sân. Zic „noi”, dar mă gândesc, bineînţeles, în primul rând, la cei trei lideri ai Alianţei. Fiindcă aceştia stau cu piatra în sân de aproape trei ani şi, mai mult decât atât, au adunat în sânul lor încăpător suficiente pietre ca să poţi înălţa din ele o mănăstire, ce-i drept, după sfinţirea lor de către un sobor de preoţi… Şi chiar dacă, în scurta viaţă a AIE 1-2, ei au mai aruncat ceva din ele – fireşte-nefireşte, un lider/partener în celălalt / acestora le-au mai rămas mormane întregi. Te-i mira să nu se scufunde barca Alianţei sub greutatea pietrelor pregătite pentru zile (şi fapte) negre.
Însă pietrele din sân sunt floare la ureche faţa de piatra cea mai de piatră – piatra din casă. N-aţi înţeles despre ce-i vorba? Păi, despre… Marian Lupu. De doi ani şi mai bine, Alianţa nu-l poate „mărita”. Niciun partid nu vrea să-l ia, pardon, să-l voteze. Ştim cu toţii că o fată mare, care nu-i întrebată de nimeni, oricât ar fi de frumoasă şi bogată, devine, cu timpul, fată bătrână, adică o piatră în casă. Toţi ai casei, dar în primul rând ce-i care o întreţin, sunt preocupaţi de un singur lucru: cum să scape de ea. Dar cum? De disperare, îţi vine să cânţi ca regretatul Nicolae Sulac: „Piatra, piatra de e piatră, / Şade jumătate-n apă, / O calcă calul şi crapă, / Inima mea multe rabdă (inima alegătorului moldav, evident). Pentru că, să am iertare, boieri dumneavoastră, Marian Lupu nu-i o pietricică, e un coşcogea pietroi, „un pietroi tare ca… piatra” şi nu crapă el atât de uşor, oricât l-ar călca un cal proFilat pe chestii rinocereşti, nicidecum cereşti. Dar trebuie, oricum, să se întâmple ceva. Aici şi acum, adică la Chişinău, în 2012.
Vorba mucalitului scriitor Petru Cărare: ori cu capul în piatră, ori cu piatra în cap…
