(LECŢII DE ISTORIE) Cum a provocat Rusia al Doilea Război Mondial

Zeci de ani, în cărţile de istorie sovietice a fost scris că victoria asupra Germaniei naziste este rezultatul Marelui Război pentru Apărarea Patriei.

Împreună cu Marele Război pentru Apărarea Patriei, manualele menţionate vorbeau în treacăt şi despre un alt război, care s-a desfăşurat în acelaşi timp, în aceleaşi ţări şi cu aceiaşi participanţi. Cele două parcă se intersectau, chiar coincideau, dar erau totuşi destul de diferite. Aşa s-a întipărit în mintea a milioane de oameni sovietici.

Toată lumea în Rusia ştie data Marelui Război pentru Apărarea Patriei: 22 iunie 1941 – 9 mai 1945.

Datele celui de al Doilea război mondial le ştiu însă mai puţini: 1 septembrie 1939- 2 septembrie 1945.

Toată lumea în Rusia ştie că în Marele Război pentru Apărarea Patriei, URSS a luptat în război împotriva Germaniei şi aliaţilor săi.
Nu toată lumea îşi aminteşte că în război au participat 62 de ţări din 73 existente la acea vreme, că luptele au avut loc pe trei continente şi în apele a patru oceane şi este singurul conflictul în care s-au utilizat arme nucleare.

Însă acest război mondial pare că a ocolit URSS, care avea propriul rezbel cu naziştii, pe care i-a învins.

Cum s-a întâmplat ca Rusia celebrează anual victoria asupra Germaniei naziste – iar victoria şi memoria celui de al Doilea război au fost şterse?

Un material pe baza discuţiilor istroricilor ruşi Oleg Budnitk şi Mark Solonin, mediate de Alexander Podrabinek, în cadrul unei emisiuni la Radio Liberty.

Ştie cineva ce a făcut Uniunea Sovietică în primele zile după începerea celui de-al Doilea război mondial?

Ei bine, USRR a atacat Polonia. De la vest polonezii erau atacaţi de Germania naţional-socialistă, din est – de socialistă URSS. Germanii – pe 1 septembrie, URSS pe 17 septembrie. Aceasta este data oficială a intrării Uniunii Sovietice în al Doilea război mondial.

Şi, din păcate, nu de partea coaliţiei, care atunci era reprezentată de Polonia, Anglia, Franţa, Australia, Nouă Zeelandă, India şi Canada, ci în alianţa cu Germania nazistă.

Cu Germania nazistă a avut Uniunea Sovietică semnat un pact de neagresiune (semnat la Moscova pe 23 august 1939), cu o săptămâna înainte de începerea războiului mondial.

Pactul de neagresiune între Germania şi Uniunea Sovietică a avut o importantă crucială pentru ambele ţări şi, practic, a dat startul celui de al Doilea război mondial. În vara anului 1939, Hitler a încercat să se asigure de sprijinul sovietic.

Oleg Budnitskii: Pe de o parte, Stalin avea o neîncredere faţă de democraţiile occidentale, iar pe de altă parte, după o vizită a lui Ribbentrop la Moscova şi auzind propunerile concrete şi absolut minunate din punct de vedere geopolitic … Era o propunere de împărţire a Europei de Est…Printre altele, cele două au convenit că Uniunea Sovietică, la un moment dat, să între în război împotriva Poloniei. Semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop pe 23 august a fost un punct de cotitură important în politică Uniunii Sovietice.

Alexander Podrabinek: Pactul de non-agresiune a fost scurt şi clar. Avea numai şapte articole. Cele de substanţială – trei. Primul articol obligă părţile să se abţină de la agresiune împotriva celuilalt; În al doilea – să nu acorde sprijin unui terţ care atacă pe celălalt; În al treilea – să nu adere la alianţe militare îndreptate împotriva celeilalte părţi.

Având acord cu Hitler privind împărţirea sferelor de influenţă în Europa, Stalin nu se temea de complicaţii militare la începutul războiului mondial. De ce să se teamă Uniunea Sovietică, care era cu mult superioară celor mai apropiaţi vecini occidentali că dimensiune, resurse naturale, armata şi echipament militar?

Poate că Stalin a crezut că prăbuşirea Imperiului Rus în 1917, era cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. Acum, în faţă lui s-a deschis perspectiva tentantă de restabilire a vechilor frontiere.

Oleg Budnitkii: Germania provoacă războiul pe 1 septembrie declanşând atacul asupra Poloniei. Uniunea Sovietică, în conformitate cu acordul, a început să pregătească acţiuni militare împotriva Poloniei.

Una dintre condiţiile pentru intrarea URSS pe teritoriul Poloniei (pentru a spune lucrurilor pe nume, a fost lovitură în spatele armatei poloneze), era că Varşovia să cadă, iar apoi se putea anunţă că statul polonez nu există. Lucru pe care l-au făcut mai târziu, deşi Varşovia a tot rezistat şi a rezistat.

Alexander Podrabinek: Potrivit protocolului secret al pactului, Armata Roşie a ocupat regiunile estice ale Poloniei.

Mark Salonin: Pe 17 septembrie, dimineaţă, Armata Roşie, într-un număr mare traversează frontieră poloneză. Gruparea sovietică numără 650.000 de militari şi 4.500 de tancuri, iar până la sfârşitul lunii septembrie, această a crescut de două ori.

Teritoriul polonez a fost ocupat rapid. Polonezii nu se aşteptau la o invazie din est. Rezistenţă armata a fost scăzută, dar a existat.

Oleg Budnitkii: Au fost în unele locuri lupte. Dar polonezii la început nu au înţeles ce se întâmplă, de ce a intrat Armata Roşie? Guvernul s-a gândit că, poate,URSS a venit în ajutorul Poloniei. Au fost chiar date ordine să nu se opună rezistenţă. Cu toate acestea, polonezii s-au luptat cu sovieticii. Au existat lupte, unele oraşe au rezistat.

Alexander Podrabinek: Ca rezultat al acestor evenimente, sub controlul Uniunii Sovietice a trecut un teritoriu de 196.000 km pătraţi cu o populaţie de aproximativ 13 milioane de persoane.

Războiul cu Polonia pentru Uniunea Sovietică nu a fost prea sângeros. Pierderile în luptă ale Armatei Roşii, conform cifrelor oficiale au fost de 737 de persoane ucise şi 1862 răniţi. Conform celor neoficiale – până la o mie de morţi şi două mii de răniţi. Pierderea polonezilor a fost de 3,5 mii de morţi, 20.000 răniţi şi dispăruţi.

Au fost capturaţi circa 250 mii de soldaţi. În primăvara anului viitor, aproape 22 de mii de ofiţeri polonezi au fost împuşcaţi de sovietici în pădurea Katyn.

În septembrie 1939, armatele sovietică şi germană au sărbătorit primul succes în al Doilea război mondial. Trupele germane au cedat oraşul polonez pe care l-au ocupat – Brest, care a trecut sub ocupaţie sovietică. Pe 22 septembrie, la Brest a avut loc o paradă militară sovieto-germană comună.
Acţiunile militare au fost finalizate, în mare, până pe 29 septembrie. Data sfârşitului războiului poate fi considerată 16 octombrie 1939, când nouă frontieră de stat a URSS a fost transferată de către armata sub pază trupelor de frontieră ale NKVD.

Stalin a numit războiul împotriva Poloniei – o „plimbare militară.” Pentru Polonia, acest război a fost o tragedie, pentru popor dar şi pentru stat.

Dar războiului nu-i place răgazul, mai ales dacă agresorul este extaziat de succesele militare ale unei camapnii uşoare. Aşa că, pe 16 octombrie, Armata Roşie a predat graniţa de vest sub protecţia NKVD, şi pe 18 octombrie a început introducerea trupelor sovietice în republicile baltice.

Estonia, Letonia şi Lituania erau mult mai slabe decât ​​Polonia şi nu puteau opune rezistenţă semnificativă. Pe 28 septembrie 1939, ziua în care Kremlinul a semnat tratatul de prietenie cu Germania nazistă, Uniunea Sovietică şi Estonia au încheiat un acord de asistenţă mutuală. Asistenţa din partea Uniunii Sovietice a însemnat introducerea pe teritoriul estonian a trupelor sovietice – 25 de mii de oameni.

În urmă discuţiilor, Stalin a lăudat delegaţia estoniană:

„Guvernul eston a acţionat cu înţelepciune şi în beneficiul poporului estonian, a încheiat un acord cu Uniunea Sovietică. Puteaţi avea soarta Poloniei. Unde este acum Polonia?”.

Răspunsul la întrebare l-au dat şi restul republicilor baltice. Un tratat asemănător cu Uniunea Sovietică a fost semnat de Letonia, pe 5 octombrie, iar pe 10 octombrie – cu Lituania. În Letonia au fost trimişi 25.000 de soldaţi ai Armatei Roşii, în Lituania – 20.000.

Apoi, pe 5 octombrie, URSS propune finlandezilor să încheie un pact de asistenţă mutuală similar cu cel al balticilor. Negocierile au început pe 11 octombrie, dar, în final, au eşuat după numeroase reluări. Pe 9 noiembrie, discuţiile s-au încheiat fără rezultat.

Din această cauza a izbucnit războiul cu Finlanda, început pe 30 noiembrie 1939.

Oleg Budnitskii: Finlanda nu a acceptat propunerile Uniunii Sovietice care voia să împingă graniţa foarte mult. De fapt, Finlanda urmă să fie să devină stat satelit, sau pur şi simplu să fie anexată. Dacă ne uităm pe harta, este o problema de restabilire a graniţelor Imperiului Rus.

Ca urmare a început războiul sovieto-finlandez. URSS a anunţat o serie de provocări din partea Finlandei. Desigur, a fost un război provocat de către Uniunea Sovietică, nu există nicio îndoială. Este suficient să spun că populaţia Uniunii Sovietice era de 180 de milioane de oameni, iar populaţia Finlandei de 3 milioane de persoane, şi ca să vezi, mica Finlanda s-a decis aşa, dintr-o dată, să atace Uniunea Sovietică. Mai ales că ţara avea doar câteva tancuri şi câteva avioane.

Alexander Podrabinek: Uniunea Sovietică, la acel moment a lansat o campanie de propagandă puternică.

Mark Salonin: Da, pe 26 noiembrie, cu patru zile înainte de invazia în Finlanda, a existat o puternică explozie propagandistică, se spunea că armata finlandeză atacă grănicerii sovietici, că au murit soldaţi ai Armatei Roşii. După aceea – un uragan de poezii, şedinţe populare, sindicalişti furioşi. Şi-au amintit că de la graniţa finlandeză până la leagănul revoluţiei bolşevice -Leningrad – erau doar 34 de kilometri în linie dreapta, şi că iată-iată urmează să bombardeze finlandezii Bulevardul Nevskii. Prin urmare, nu putem tolera acest lucru, iar noi trebuie să ne apărăm ţară….

Alexander Podrabinek: La începutul campaniei finlandeze propaganda stalinistă a convins poporul sovietic că victoria asupra Finlandei va rapidă şi uşoară.

Oleg Budnitskii: Cu toate acestea, războiul nu a fost floare la ureche, cum se credea iniţial. Finlanda a opus rezistenţă armata, iar trupele URSS s-au dovedit a fi slab pregătită şi slab conduse. Cu toate acestea, Uniunea Sovietică era mult mai puternică decât Finlanda, şi în ciuda pierderilor enorme (Armata Roşie a pierdut de 4 ori mai mulţi soldaţi decât cea finlandeză), rezistenţă finlandeză a fost înfrântă. S-a ajuns la un acord de pace, a fost drastic pentru Finlanda, dar şi-a păstrat independenţa.

Alexander Podrabinek: Războiul s-a încheiat pe 13 martie 1940 prin semnarea unui tratat de pace. Uniunea Sovietică anexează aproximativ 40.000 de kilometri pătraţi din Finlanda, inclusiv oraşul Vîborg. Pierderile în morţi şi dispăruţi au fost: Armata Roşie – 126.000 soldaţi, armata finlandeză – 26 mii de oameni.

Unul din rezultatele războiului sovieto-finlandez a fost exluderea URSS din Liga Naţiunilor. Un alt rezultat a fost invenţia de către finlandezi a „cocktailului Molotov”.

După războiul cu Finlanda, Armata Roşie a avut pace doar trei luni. Dar apoi, în iunie 1940, pe 14 (Lituania), 15-16 (în Letonia şi Estonia), URSS trimite ultimatumuri prin care a cerut intrarea unui număr nelimitat de trupe ale Armatei Roşii. După ce armata roşie pătrunde, încep arestările în masă, aşa-numitele alegeri: cu un singur candidat pe lista. Se formează guvernul. Fără vărsare de sânge, toate trei sunt ocupate.

Alexander Podrabinek: Campania militară în cele trei republici baltice a durat şase săptămâni. La începutul lunii august 1939, Lituania, Letonia şi Estonia au fost anexate şi încorporate în Uniunea Sovietică. Vărsare de sânge nu a fost că urmare a faptului că guvernele baltice au încercat să evite victime militare. Şi au reuşit.

Pierderile au fost altele. Din cele trei republici, NKVD a deportat în Siberia potenţiali duşmani ai puterii sovietice: clerici, politicieni, ofiţeri militari, poliţişti, agricultori, proprietarii de companii mari, foşti funcţionari ai aparatului de stat. Cu totul aproximativ 40 de mii de oameni.

În aceeaşi vara a fost efectuată o operaţiune militară şi invadată România, a urmat anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei.

Mark Salonin: Cu Basarabia au procedat chiar mai dur, acolo nici măcar nu au fost proclamate republici populare (ca în ţările baltice), pur şi simplu a fost prezentat un ultimatum României, în care se spunea – totul este al nostru. „Am tolerat prea mult timp ca Basarabia noastră să fie parte din România, dar acum răbdarea noastră a ajuns la capăt”.

Alexander Podrabinek: România nu a opus rezistenţă armata şi a acceptat ultimatumul sovietic. Operaţiunea militară a început pe 28 iunie şi a durat şase zile. Au fost încăierări ocazionale, dar pierderi de război nu au fost de nicio parte.

Pe 3 iulie, la Chişinău are loc o paradă a trupelor sovietice. Urmările directe ale anexării – deportarea în Siberia de Nord şi Kazahstan a aproximativ 30 de mii de aşa-numite elemente nesigure.

Astfel, la numai două săptămâni după începerea celui de-al Doilea război mondial, Uniunea Sovietică a început ostilităţi active în Europa, care au continuat cu câteva întreruperi pe tot parcursul anului. Acesta a fost anul în care URSS a furat şi confiscat cele mai multe teritorii străine.

Dar e această atitudine justificată din punct de vedere geopolitic?

Oleg Budnitskii: Din perspectiva mea, aceasta a fost o greşeală. Acordurile între Stalin şi Hitler şi acţiunile Uniunii Sovietice în cele din urmă au adus mai mult rău decât bine. În primul rând, după cum ştim, aceste teritorii au fost anexate destul de rapid. Populaţia în cea mai mare parte avea o atitudine extrem de negativă faţă de regimul sovietic. Mobilizările pentru Armatei Roşie în vestul Ucrainei erau o catastrofă, zilnic erau 4.000-5.000 de dezertori (nu exagerez – sunt documente sovietice). În Lituania şi Letonia au fost rebeliuni, opoziţie făţişă faţă de regimul sovietic. Acelaşi lucru s-a întâmplat în vestul Ucrainei, şi în alte locuri. Aşa se explică de ce au fost atât de uşor create ulterior legiunile SS – este o consecinţă a acestei politici a puterii sovietice. De exemplu, cu o săptămână înainte de invazia germană au avut loc deportări din statele baltice.

Dar cel mai important lucru – s-a dovedit că Germania a obţinut o garanţie a păcii în est, a învins Franţa, iar Uniunea Sovietică brusc s-a trezit pe un continent nesigur, dar singură împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, fără niciun tampon între ele. Era o frontieră comună imensă, ideală pentru un atac surpriză.

Mark Salonin: Tovarăşul Stalin avea un plan mare, clar şi destul de raţional: să-l împingă pe Hitler într-un mare război european. L-a ajutat pe Hitler să nu fie spulberat chiar de la început. Stalin urma să aştepte, iar când toţi participanţii la acest război vor fi aproape morţi de oboseală, marea Armata Roşie, cu zecile de mii de tancuri va trece peste totul că un tăvălug, şi toată Europa devenea sovietică. Planul era absolut clar. Aşa că de ce naiba îi trebuia să se anagajeze în propriul mic război între 1939-1940 ani – nu este clar.

Toţi aceşti paşi (mă refer la capturarea unei părţi din estul Poloniei, războiul împotriva Finlandei, anexarea statelor baltice, precum şi ruperea unei bucăţi din România) în niciun fel nu-l apropiau pe tovarăşul Stalin de planul sau măreţ.

Nu am un răspuns raţional la întrebarea asta, dar ipoteza cea mai plauzibilă, în opinia mea, este că Stalin avea o capacitate redusă a gândirii logic-abstracte. În limbaj comun, această se traduce prin cuvântul „prost”, dar eu nu pot folosi acest cuvânt la adresa unui geniu diabolic. Toate acestea îmi amintesc despre povestea unui hoţ care după ce a furat cu succes un milion, s-a decis să mai fure o rublă din portofelul altcuiva.

Alexander Podrabinek: Deci când, de fapt, Uniunea Sovietică a intrat în al Doilea război mondial? Să ne uităm la cronologia evenimentelor din perioada 1939 – 1940.

Septembrie, octombrie 1939 – războiul cu Polonia.

Noiembrie- decembrie 1939; Ianuarie, februarie, martie 1940 – război cu Finlanda.

Iunie 1940 – desfăşurarea de trupe în republicile baltice.

Iulie 1940 – invazia în România, anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei.

August 1940 – anexarea Lituaniei, Letoniei şi Estoniei.

Oleg Budnitskii: Cu siguranţă că aceste evenimente au fost parte din al Doilea război mondial, nu am nicio îndoială. A pretinde că aceste evenimente au fost separate şi că URSS a intrat în război abia în iunie 1941, – este cu siguranţă un neadevăr istoric.

Mark Salonin: Participarea Uniunii Sovietice în înfrângerea Poloniei şi ocuparea teritoriului sau, fără îndoială este parte din al Doilea război mondial. Nu-mi pot imagina ce argumente pot fi aduse împotriva acestei teze. Dacă agresiunea lui Hitler împotriva Poloniei este prima etapă al celui de-al Doilea război mondial, atunci de ce nu are loc în această etapă şi agresiunea sovietică împotriva Poloniei?

sursa: paginaderusia.ro