Lungul drum spre nicăieri sau durere şi dragoste de revenire

Moto: „Că-i lacrimă pâinea pe masă şi-i sângeră fruntea de spini,
Mâncat de vânduţii de-acasă, vândut de mâncăii străini…”

Nu voi încerca să prezint în amănunt supliciile psihice şi cele fizice la care au fost supuşi părinţii mei, fratele şi sora în calvarul de Siberia de gheaţă. Aceste mărturii cutremurătoare sunt scrise cu lacrimi în cărţile de memorialistică de cei care au trăit respectivele chinuri. Eu voi îndrăzni să mă centrez doar pe soarta familiei mele, din mărturiile lui tata Rodion, mama Alexandra, plecaţi în lumea celor fără de păcate, de fratele Mircea, care avea 11 ani, şi sora Paulina, la numai 9 anişori.

Calvarul din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 şi ororile prin care au trecut sunt pline de durere şi nu se pot stinge nicicând. „Istoria şi comunismul roşu mi-au deposedat familia de tot ceea ce am avut mai scump şi drag inimii: de părinţi, bunei şi ceea ce am agonisit la acel timp – o casă şi o moşie mică pentru ca să-mi pot întreţine zilele cu familie cu tot. Mi s-a furat Patria”, adeseori, printre lacrimi, îmi mărturisea tatăl. Mereu îşi amintea de militarii care au bătut la uşă şi au ordonat cu voce infernală: „Vîhodite i stroitesi!” S-au grăbit cu toţii: mama, tata, fratele şi sora să-şi strângă cele câteva lucruri agonisite şi muncite de o viaţă dar, ce să iei şi ce să laşi, de ce-o fi nevoie acolo, unde este acel „acolo”, se întrebau buimăciţi unul pe altul. Buneii nedumeriţi s-au rezemat de uşorii casei, înspăimântaţi de groază nu puteau scoate un cuvânt, priveau înmărmuriţi la moscali. A rămas goală casa, doar numai animalele urlau prelung în şopronul de după căscioară.

Viaţa lor nu le-a fost de loc o călătorie lină şi de lungă durată. Ei au muncit din greu în regiunea Kurgan, Rusia, şi mereu au continuat să lupte. „Ni s-a furat copilăria, ni s-au adus mari dureri în suflet – de despărţire de cei mai dragi inimii, de bunii şi irepetabilii bunei”, au relatat Mircea şi Paulina, care astăzi reuşesc din plin, sunt vrednici de lumea în care trăiesc şi nicidecum nu pot da uitării casa părintească de la o margine de sat, inundată de verdele nucarilor şi susurul izvorului cu apă limpede şi rece, de-ţi tăiau oasele, din satul Pecişte, raionul Rezina.

Aici au rămas doar buneii pe linia tatălui, căci pe linia mamei au fost şi ei deportaţi. Pe bunelul Timofei, la moment nu l-au găsit acasă, muncea în câmp. El a sosit mai târziu la gara de trenuri de la Şoldăneşti. Mult s-a mai rugat el cu lacrimi în ochi să-şi însoţească soţia Anuţa, copiii şi nepoţii. Dar, s-a reîntors acasă şi, peste mai puţin de un an s-a stins din viaţă de dor şi durere către cei dragi sufletului. S-a uscat ca un copac fără vlagă, fiind cu gândul spre ei. I-a rămas tristă casa, s-a uscat şi nucul din pragul casei.

Când ne-am întors acasă cu bunica, în 1958, (eram deja şi eu „un boţ cu ochi”, de 6 ani) din casă au rămas doar nişte pereţi mâncaţi de ploaie şi risipiţi de vânt. Atâta doar a rămas din toată gospodăria. Moşiile, pe care le îngrijea bunelul, au fost confiscate.

În drum spre gulag

Deosebit de dramatică a fost deportarea în masă a basarabenilor în puterea nopţii de 5 spre 6 iulie 1949. Soarta tragică o putem reconstitui după crâmpeiele de documente zdrenţuite şi amintirile păstrate în arhive şi în sufletele îndurerate ale celor, care s-au întors din infernul stalinist. „În vagon erau mai bine de 80 de persoane ticsite pe podelele murdare şi scârnave, şi nici nu mai desluşeam de e noapte sau e zi – un mic geam, sus, abia lăsa să pătrundă o rază de soare. Eram opriți în câmp pustiu, coboram ca vitele pentru a ne mai dezmorţi picioarele şi alte treburi. Mereu eram grăbiţi de santinelele înarmate cu baionete şi supravegheaţi de câinii-lupi bine dresaţi, gata să facă moarte de om de nu te supuneai lor. Trenul nu se grăbea. Îşi urma drumul încetişor, în ritm greoi sub o nemiloasă arşiţă. Mama era însărcinată cu cel de-al treilea copil. Au urmat mai bine de o lună de mers „tuc-tuc, te duc-te duc” … în nicăieri şi nu ştiu unde. A rezistat mama! Și la 1 septembrie 1949 s-a născut sora Maria, subţirică şi micuţă de tot. Dar a rezistat tuturor intemperiilor timpurilor vitrege şi să-i dea Dumnezeu ani lungi”, mi-a destăinuit Mircea ori de câte ori ne amintim de acele grele timpuri.

„Mulţi ani s-au scurs de atunci, dar şi acum îmi sună în urechi acel ritm de tren care mereu îmi aminteşte cu spaimă şi jale. În vagonul în care fusesem îmbarcaţi, erau mulţi copii mici, de care îţi era mai mare jalea să-i vezi cum le cer de mâncare mamelor şi oamenilor din jur. Eram şi eu copil, dar mai târziu am înţeles cât de greu şi istovitor îi era mamei, în a şaptea lună de sarcină, cât de dureros şi cum suporta atmosfera ceea din jur cu murdărie insuportabilă. La ultima oprire am fost lăsaţi în mijlocul câmpiei, la câteva sute de km de o localitate. Noi deja constituiam o familie unită prin necaz şi durere. La început am construit nişte bordeie, locuinţe ale sărăciei, apoi, se zărea câte o casă pe ici, pe acolo din lemn. S-a născut un cătun mic cu toţi ai noştri”, spune Paulina, care, în drumul lung, mereu se ţinea de mâna mamei de parcă o sprijinea să nu cadă de oboseală şi de foame.

Familia mea a fost deportată de trei ori. Fiecare copil, din cei trei născuţi acolo, a apărut pe lume în diverse localităţi, în o altă casă, sub un alt cer, fără să conştientizăm cu ce am greşit în faţa lui Dumnezeu…

Timp de 9 ani nu au putut să ia legătura cu familia din Basarabia. Frigul usturător, iernile grele, casele prin care au vieţuit nu aveau nici uşi, nici geamuri, erau ridicate-n grabă. Dar tata le-a reuşit pe toate, fiind lemnar iscusit din născare şi vrednic, precum erau şi mulţi alţi basarabeni. În luna noiembrie a anului 1958 ne-am reîntors în Patrie. Casa din sat rămase întreagă, dar fără drept de-a locui în ea. Fusese confiscată. În ochii plini de lacrimi ai mamei a rămas doar o înălţare cu-n ozor de lemn la cerdac şi amintiri multe pentru un frumos timp. Bunica Mărioara şi bunelul Emanoil (pe linia tatei) ne strângeau la piept şi ne ridicau în braţe chiar aşa, cum eram deja măricei. Se căzneau că rataseră cei mai frumoşi ani din copilăria noastră şi ar fi dat orice să-i recupereze din plin.

Revenirea cu demnitate, destoinicie şi verticalitate acasă n-a fost de loc uşoară pentru tata, cu cei cinci copii unul după altul. Autorităţile nu-i permiteau să locuiască mai mult de doi ani împreună cu părinţii în aceeaşi casă sau localitate. Aşa a şi început cea de-a doua fază a dezrădăcinării de la locul naşterii sale. Îndată ne-am şi staţionat cu locul de trai la Orhei, care ne-a şi devenit cel mai scump loc în viaţa noastră şi până-n prezent. Ori de câte ori mama îşi amintea de căsuţa ei cu cerdac unsă cu lut şi multă migală, văruită de mâinile ei în buna tradiţie a neamului nostru, plângea pe ascuns. Să n-o vedem noi, copiii. Aducerile aminte îi răfuiau spiritul şi-i râneau inima, de i-o întorceau pe dos.

Casa din Orhei

Cu mic cu mare am început să facem chirpicii din lut, apă, paie sau pleavă pe malul iazului, care era mult mai extins în albie decât astăzi. Casa a fost ridicată într-o vară. Aici s-a născut mezina Veruţa, cu-n păr cârlionţat şi galben ca mătasea. Viaţa mergea înainte…

Amintirile noastre evidenţiază pe deplin viaţa familiei mele, dar acestea au fost sute de mii. Acest regim comunist de închisori şi deportări prin care au trecut basarabenii, fiind bătuţi, torturaţi, umiliţi, înjosiţi. Dar, nu numai atât, şi după eliberare au fost desconsideraţi, urmăriţi, mulţi din ei nu au avut posibilitatea de a-şi reface viaţa şi familia. Acei călăi, care şi-au bătut joc de neamul nostru, nu au dreptul de uitare. Ei sunt mereu pomeniţi de oamenii în a căror suflete a rămas noţiunea de adevăr, cinste, onoare şi dreptate.

Martirii trecuţi prin aprigele suferinţe au rămas eroi ai timpului, dar cei de au ascuns adevărul vor rămâne în istorie ca pleava neamului nostru. De datoria tuturor este să educăm în spiritul tineretului cine sunt duşmanii seculari ai poporului. Ne-au dărâmat bisericile şi mănăstirile, distrugându-ne credinţa ortodoxă, ponegrind tot ce a fost sfânt cândva: sărbătorile, tradiţiile, datinile şi obiceiurile strămoşeşti. Ne-au lipsit de demnitate, de respect reciproc, i-au făcut pe unii să devină trădători, linguşitori, vânzători de neam şi de ţară. Ne-au mancurtizat, promovând slugărnicia, supuşenia, umilinţa şi indiferenţa. Ne-au semănat ură, pizmă, bârfă, invidie, neîncredere în sine.

Noi, cei trei copii născuţi în Siberia – Maria, eu, Ludmila şi Sava –purtăm pecetea deportării pe vecie. Nimeni dintre noi nu poate înţelege de ce ne-au fost deportaţi părinţii care nu aveau nici o vină politică şi nici mare avere. Tata a fost pisar la cancelaria română, iar mama a avut grijă de gospodărie şi copii. Durerea noastră nu se recuperează prin cele şapte sute de lei anual. Ea este cu noi, transmisă prin noi celor ce ne urmează.
De am reuşit sau nu – nu știu. Am înşirat şi eu un destin, am răsfoit o pagină îngălbenită de istorie pentru prezent şi viitor, deoarece nu-ţi poţi trăi prezentul şi viitorul, fără a-ţi cunoaşte trecutul.

Ludmila BOTNARIUC (GORE),
aparatul preşedintelui de Orhei