Din start vom mentiona ca o recenzie ampla a tezei de doctor in istorie a lui V. Stepaniuc ar necesita scrierea unui numar de pagini de cateva ori mai mare decat insumeaza lucrarea dansului. Numeroasele erori pe care le contine respectiva „scriitura”, interpretarile incorecte, falsurile, omisiunile tendentioase, trisarile la care se deda autorul, in cazul unei evaluari, dicteaza o analiza critica si pertinenta, care ar ocupa spatii imense.
Bineinteles, expunerea unei recenzii exhaustive in paginile unei publicatii periodice este o chestiune imposibila. Acest lucru poate fi realizat doar in cadrul unui volum separat. Din aceste considerente, in cele ce urmeaza, ne vom referi, in mod selectiv, la doar o mica parte din carentele grave de care sufera „tratatul savant” al lui V. Stepaniuc.
Vom incepe cu asertiunile desucheate din primele trei fraze ale capitolului I. Pentru a putea polemiza mai pe intelesul cititorului, vom reproduce primele doua alineate din primul capitol, care constituie „perle” inestimabile ale gandirii gigantice stepaniucciene:
„Analiza surselor istorice cunoscute pana in prezent, incepand cu primul document pastrat pentru posteritate, care a fost emis de cancelaria domneasca a ?arii Moldovei (scris in limba latina si semnat la 1 mai 1384 in Harlau de catre domnitorul Petru I Musat), demonstreaza cert ca geneza statalitatii moldovenesti tine de formarea la confluenta secolelor XIII-XIV a statului medieval Moldova. Acest fenomen istorico-politic si juridic are loc in anul 1359, cand domnitorul Bogdan I, impotrivindu-se cu fortele militare dominatiei Regatului Ungar, obtine suveranitatea ?arii Moldovei. La anul 1365 regele ungar este nevoit sa recunoasca independenta ?arii Moldovei.Primele istorii ale Moldovei – Cronicile moldo-slavone din sec. XV, confirma ca anume anul 1359 este anul formarii statului – ?ara Moldovei”.
V. Stepaniuc triseaza atunci cand afirma ca ar fi luat in considerare, sau ca, cel putin, ii este cunoscuta „analiza tuturor surselor istorice cunoscute pana in prezent”, din care ar reiesi in mod „cert” ca „ in anul 1359” s-ar fi produs acel „fenomen istorico-politic si juridic” al obtinerii suveranitatii ?arii Moldovei”, ca rezultat al impotrivirii domnitorului Bogdan I „cu forte militare dominatiei ungare”. El ignora surse extrem de importante, care resping „teoria” sa. Aceasta il face extrem de vulnerabil si, ca urmare, erorile sale din acest moment se tin lant.
V. Stepaniuc, din ignoranta sau, mai degraba, din considerente tactice, n-a utilizat documente de importanta majora, emise de autoritatea suprema in statul ungar – institutia regala. Diplomele semnate de regii Ungariei nu puteau contine neclaritati, formulari echivoce, ambigui. Din contra, data fiind responsabilitatea enorma care-i revenea cancelariei regale (care elabora documente ce urmau sa fie contrasemnate de rege), intreaga informatie inserata in atare acte suporta o prealabila verificare extrem de riguroasa.
In plus, daca cronicile care fac referire la anul 1359 au fost scrise la un interval de timp de 150-200 de ani de la ipoteticul eveniment si sansa la eroare in datarea momentului exact al obtinerii de catre cel de-al doilea stat romanesc a independentei sale politice este incomensurabil mai mare, in cazul diplomelor regelui Ungariei, referitoare la acelasi episod, lucrurile sunt diametral opuse. Actele regale sunt emise chiar in momentul la care se face referire sau perioada imediat urmatoare. In plus, cel care le-a emis a avut o implicare directa, o participare nemijlocita la acele evenimente.
In legatura cu 1359, se stie, cu exactitate, ca anume in acest an, la est de Carpati, s-a declansat o rascoala antimaghiara a romanilor de la est de Carpati, care a tintit suprimarea dominatiei maghiare si obtinerea independentei politice a celui de-al doilea stat romanesc. Revolta antimaghiara a fost, insa, din pacate, inabusita in sange de catre unguri. Toate acestea rezulta in mod absolut clar din diploma regelui Ungariei Ludovic de Anjou, emisa la 20 martie 1360. Pentru a fi clar acest lucru, vom cita din respectivul document:
„Drept aceea, prin aceste randuri voim sa ajunga la cunostinta tuturor ca inaltimea noastra, aducandu-si aminte de feluritele fapte de credinta si de preastralucita vrednicie a credincioaselor slujbe ale lui Dragos, fiul lui Gyula, credinciosul nostru roman din Maramures, slujbe pe care stim ca le-a facut si le-a adus maiestatii noastre, potrivit cu cerintele starii si putintei lui, in cele mai multe treburi si razboaie ale noastre, incredintate si date in seama lui si mai cu osebire in reasezarea tarii noastre a Moldovei („in restauratione terre nostre Moldavane…”) potrivit iscusitei sale vrednicii, cand a intors cu veghetoare grija si cu neobosita stradanie pe calea statornicei credinte ce trebuie pastrata catre coroana regeasca pe multi romani razvratiti, rataciti din calea credintei datorate…”( Documenta Romaniae Historica, D. I, p. 75-78).
Din documentul citat reiese in mod absolut clar ca rascoala anti-ungureasca de la 1539 a romanilor din „ tara noastra a Moldovei” a fost inabusita in sange, ca ungurii au reusit sa restabileasca dominatia lor politica in regiune si dependenta acestei entitati statale de coroana ungara. Asa se descifreaza sintagmele „reasezarea tarii noastre a Moldovei” si „a intoarce pe calea statornicei credinte catre coroana regeasca” si nicicum altfel. Astfel, in anul 1359, la est de Carpati, nu era nici pomina de o careva formatiune statala independenta. Prin urmare, toata vanzoleala cu conotatie vadit electorala, in legatura cu cei „650 de ani de la infiintarea statalitatii moldovenesti”, n-are nici un suport real si plauzibil.
Desprinderea Moldovei de sub dominatia ungara s-a produs mult mai tarziu, dar, din pacate, pana in prezent istoricii n-au putut stabili cu exactitate momentul cand s-a intamplat acest lucru. Tot cu ajutorul unei diplome a regelui Ungariei putem stabili segmentul de timp in care Moldova s-a desprins definitiv de sub dominatia ungara, dar acest subiect urmeaza sa-l elucidam in numarul urmator.
(Va urma)
Ion Varta, doctor in istorie
