Mariana Izman: Nu e uşor să îmblânzeşti pianul…

L-a absolvit în 2002, iar din 2010 ea însăşi predă pianul la prestigioasa Şcoală „Yehudi Menuhin” din Marea Britanie.

Este laureată a multiple premii internaţionale, a lansat două CD-uri cu lucrări de Schumann, a înregistrat ambele sonate pentru pian de Serghei Rahmaninov, a susţinut mai multe spectacole cu Orchestra de Cameră a Olandei şi nu ratează nicio ocazie de a evolua acasă, ca un tribut plătit familiei, profesorilor şi prietenilor de la Chişinău. Moldoveancă prin naştere, olandeză prin vocaţie, pianista Mariana Izman îşi trăieşte viaţa consecvent şi cu pasiune. Pentru că, zice ea, „viaţa mea e muzica”.

– Dragă Mariana, ce a fost mai întâi – muzica sau pianul?

– Muzica, bineînţeles. Deşi nu putem avea încredere totală în autenticitatea amintirilor noastre din copilărie, mi-aduc foarte bine aminte de emoţiile puternice pe care le-am trăit la primul contact cu muzica. Cred că aveam vreo patru ani când am început să „reproduc” tot ce auzeam – fie cântecele Sofiei Rotaru de la televizor, fie ariile din operele la care mă ducea mama.

– Când începi să studiezi pian la şase ani, o faci conştientizat şi asumat, cum spun unii politicieni sau pentru că… aşa vrea mama sau tata?

– Ce fel de conştientizat la şase ani?! În cazul meu, aş zice chiar că a fost vorba de o întâmplare. Mama visa să aibă un pian în casă, iar eu am fost cea care am descoperit instrumentul… Conştientizarea a venit pe la zece ani, când am auzit la radio o piesă de Mozart ce m-a impresionat enorm şi mi-a trezit dorinţa de a dărui emoţia muzicii oamenilor din jur. Asta fac de atunci.

– Spuneai odată că este important ca, determinându-i să facă muzică, părinţii să nu-şi izoleze copiii de lumea şi viaţa din jur. Ai suferit din asta?

– E adevărat că m-am simţit, la un moment dat, izolată de copiii din curte, care se jucau înzecit mai mult decât mine. Dar nu a fost o chestie neapărat proastă, mai ales la începutul anilor ’90, când realitatea era destul de tristă, iar muzica îţi oferea un refugiu. Totuşi, astăzi, locuind în Vest, mă gândesc că trebuie să existe un echilibru în viaţa acestor copii. E adevărat că aici e diferit de ceea ce se întâmplă în Moldova – aici lumea se apucă de muzică şi la 30, şi la 50 de ani. Sigur că nu o fac la modul profesionist. Cei în care e depistată „sămânţa” talentului repetă calea bătătorită de veacuri pentru un muzician adevărat – muncă şi exerciţiu zilnic, inclusiv de la vârste mici.

– Ce înseamnă, în ziua de azi, să fii muzician? Contează ţara sau…

– Nu contează ţara. În asta şi stă ascunsă puterea muzicii – nu există bariere, frontiere, notele nu au nevoie de traducător. Iar globalizarea e o adevărată binecuvântare pentru artişti, căci nu mai contează unde locuieşti… Ştiu că sună puţin ciudat din gura unui muzician care s-a realizat în străinătate. Dar am ales această cale pentru că-mi oferea alte posibilităţi de a cânta, şansa de a apărea pe alte scene. Este o motivaţie serioasă pentru toţi oamenii de artă.

– Câţi dintre colegii tăi s-au realizat profesional? Şi câţi au făcut-o acasă?

– Foarte puţini. Un coleg, Sandu Ureche, este concertmaistru la Filarmonica Naţională. Valeria Şeicanu e manager – directoare a Operei Naţionale. Am colegi care cântă în diferite orchestre europene, dar şi – dovadă că ţara, totuşi, nu contează – colegi care, deşi au plecat în străinătate, au abandonat muzica.

– Ai putea să te întorci în Moldova? Ai putea reînvăţa să trăieşti aici?

– Recunosc: tânjesc după Moldova – acolo şi pământul, şi aerul e „al meu”. Niciodată n-am senzaţia asta, întorcându-mă în Amsterdam. Aici e „acasă” pentru viaţa zilnică, acolo e casa sufletului… Dar, m-am format în Olanda, într-un sistem bazat pe libertatea de mişcare, de alegere. În Moldova, la suprafaţă, lucrurile par simple – în orice clipă îţi poţi suna un cumătru dacă ai nevoie de ajutor. Dar, când pătrunzi în dedesubturi, totul se complică. În Olanda lucrurile sunt complicate… altfel – sunt prea programate în timp…

– Nu oboseşti să trăieşti „programat”, să ştii ce se va întâmpla peste un an?

– Şi da, şi nu. Când am venit în Olanda, nu înţelegeam cum poate lumea să trăiască în ritm cu agenda. Eu aveam toată programarea în cap. Acum am şi eu agendă şi nu mă stresează – mă sperii când în agendă sunt trecute puţine evenimente… În plus, în meseria noastră, programarea este indispensabilă, pentru că nu e o muncă „singulară”. Depinzi de impresari, de săli de concert.

– Cât de mult contează, în muzică, să se aranjeze corect planetele? Este succesul garantat dacă faci paşii corecţi sau e nevoie şi de noroc?

– Cândva credeam că este suficient să fii talentat, ca să te afirmi. În timp, însă, m-am convins că e important şi norocul, şi… managerii cu care lucrezi. De fapt, contează să întâlneşti în viaţă oamenii care să te ghideze spre marile scene. Eu am avut această şansă. Şi mă întristez când văd talente irosite.

– „Sunt gata să fac sacrificii pentru pasiunile mele”, spuneai odată. Ce înseamnă sacrificiul, de fapt? Unde îşi are loc el în viaţă, unde e motivat?

– Dacă aş zice că viaţa unui muzician e un sacrificiu continuu, ar suna banal. Dar aşa e, de fapt, de vreme ce investeşti efort şi timp într-un lucru care nu-ţi garantează neapărat o bucată de pâine. E chiar mai mult decât un sacrificiu – e o prostie. Dar nu poţi face sacrificiu, dacă nu eşti susţinut. Când analizez paşii pe care i-am făcut, eu văd mulţi oameni care mi-au fost alături – de la părinţi, apoi profesorii de la Chişinău, care mi-au dat frecvenţă liberă ca să pot pregăti concursurile, până la profesorii de la Amsterdam… Dar cel mai mare sacrificiu este, probabil, faptul că tu însăţi nu laşi loc de alternativă – nu te gândeşti la familie, la copii, primordială fiind dorinţa de a face muzică.

– Mai este în Olanda, atât de liberală, populară noţiunea de familie?

– În cercurile artistice, familia este considerată ca ceva foarte complicat. Dar, din fericire, am şi modele de succes în acest sens şi asta mă face optimistă. Pesimismul vine atunci când citesc în ziare cât sunt de scumpe bonele…

– Cine şi ce ţi-a marcat cariera, de vreme ce ai ajuns în Olanda la o vârstă fragedă şi a trebuit să te descurci singură şi să te afirmi pas cu pas?

– Primii care m-au susţinut au fost profesorii. Ei m-au învăţat să văd muzica drept ceva care vine din interiorul tău şi mai puţin ca pe o anumită şcoală de interpretare. Iniţial eram şocată să am câte o oră de pian pe săptămână, după cele cinci-şase ore la Chişinău… Aici studenţii nu sunt atât de dependenţi de profesori – sunt învăţaţi să gândească, să ia decizii legate de ceea ce cântă, să pună întrebări, chiar critice, despre muzică şi materia predată. M-a susţinut mult şi familia de olandezi la care am locuit, care mi-au dăruit siguranţa unui cămin. Iar publicul, care m-a primit din start cu căldură, mi-a dat aripi.

– E atât de simplu să te integrezi în societatea olandeză?

– Dar cine a spus că a fost simplu? Faptul că, astăzi, mulţi oameni care nu-mi cunosc trecutul nici nu bănuiesc că aş fi străină n-a venit peste noapte. Am studiat nu doar muzica – am depus efort să învăţ limba, cultura, istoria ţării. Când am luat paşaportul olandez acest efort a fost, cumva, recompensat.

– Deci, vei fi o pensionară olandeză fericită… Apropo de aceasta, nu odată îmi amintesc de ziua în care te-am vizitat la Amsterdam şi am descoperit, uimită, că elevul, cu care făceai ore, era un domn trecut bine de prima şi chiar de a doua tinereţe. M-am întrebat atunci: de ce noi nu reuşim să ne trăim astfel – şi altfel! – viaţa? E oare de vină doar sărăcia sau şi altceva?

– Cred că e o combinaţie de factori, predominant fiind cel financiar. Bunăoară, le-am tot zis părinţilor mei să înveţe engleza, însă n-au apucat s-o facă. S-au consumat cu munca… Dar le-a lipsit, probabil, şi încrederea în sine, pe care o au oamenii de aici, trăind într-o societate în care flexibilitatea este vitală şi unde, dacă nu ştii să te reprogramezi, indiferent de vârstă, nu mai eşti în rând cu lumea. În plus, e vorba şi de realizarea unor pasiuni mai vechi… Domnul pe care l-ai văzut la Amsterdam a fost toată viaţa pasionat de muzică şi a revenit la pian pentru a se dezvolta în continuare. Din aceeaşi dorinţă de autoperfecţionare o doamnă proaspăt ieşită la pensie se înscrie la universitate să înveţe chineza… Cât mă priveşte, te asigur că am elevi de toate vârstele.

– Poeţii obişnuiesc să compare femeia cu o vioară şi invers. Cu ce compari tu pianul? Şi cu ce compară o pianistă bărbaţii, dacă tot veni vorba?

– Păi, e în funcţie de starea sufletească. Îl compar, înainte de toate, cu vocile umane. Dar şi cu un animal care trebuie îmblânzit – respectiv, trebuie tratat cu multă dragoste şi atenţie, după care el o să facă tot ce vrei tu. Nu e simplu, căci pianul nu poate fi purtat, asemenea viorii, în spate – în fiecare sală, la fiecare concert ne confruntăm cu un alt instrument. Şi de fiecare dată luăm „relaţia” de la capăt. Cu ce compar bărbaţii?.. Cu un pian, probabil.

– Ce te-a învăţat o relaţie de 25 de ani cu un instrument magnific?

– Pentru că este un instrument cu care, de regulă, comunici tete-a-tete, cred că m-a învăţat să-mi placă singurătatea şi să mă simt bine acolo unde sunt. M-a mai învăţat să trăiesc clipa şi s-o fac cât mai frumoasă. Muzica îţi oferă posibilităţi nelimitate pentru aceasta. Când eşti tristă, cauţi o partitură care să te aline; când eşti agitată sau iritată, alegi un „calmant”. Astfel, bănuiesc că, dacă femeile sparg farfurii ca să-şi scoată furia, eu mă aşez la pian şi cânt…

– Unde şi cum îţi vezi viitorul? Şi cum arată fericirea, în viziunea ta?

– Ideea de fericire nu este constantă. Astăzi eu cred că mă voi simţi cu adevărat fericită atunci când voi fi împlinită din toate punctele de vedere. Să nu fie nevoie să aleg între carieră şi viaţa privată, ci să am suficiente forţe şi curaj ca să pot uni aceste elemente. Sper să reuşesc. De fapt, sunt convinsă!

– Noi îţi dorim mult succes, pe toate destinaţiile!