Ca niște victime care se agață cu ultimele puteri de piciorul călăului lor, cerându-i clemența, noi ne agățăm de cele 3 (sau 4) partide declarate proeuropene, cerându-le să nu mai fure, să-și schimbe conducerile și să-și pună, în premieră, problema de a se gândi și la altceva decât la propriile orgolii mari de oameni mici.
Mai mult, le cerem să se (re)alieze, să formeze un guvern funcțional susținut de o majoritate parlamentară și să deblocheze sprijinul partenerilor occidentali, pe care tot ei l-au blocat prin corupție, ilegalități și lăcomie. Mă refer în primul rând la liderii PLDM și PD, care, după ce au preluat establishment-ul de la agrarieni și comuniști, mulți dintre ei provenind tocmai din acele grupări, au furat ceea ce a mai rămas după primii. Plus, deja legendarele fonduri europene, pe care, folosindu-le parțial în scopuri partizane, tot furate-au fost. Privind lucrurile din această perspectivă, prima reacție este de revoltă, pentru că liderii celor două partide ne consideră pe toți proști. Iar incapacitatea noastră de a genera noi elite care să nu ne dăuneze arată că aceștia nu sunt prea departe de adevăr. Statutul nostru de victime vine dintr-o incapacitate cronică de a genera noi elite, diferite de politicienii-lăcuste, de care am avut parte până acum. Absurdul situației în care ne-am împotmolit este dat și de vrerea noastră, ca proeuropeni, ca acele partide proeuropene care ne-au dezamăgit irecuperabil, să se alieze. Dar dacă această atitudine se leagă de o speranță, atunci alternativele ei, respectiv neimplicarea în treburile publice, sau, și mai rău, sprijinirea prădătorilor putiniști, s-ar lega de o incapacitate crasă de a distinge între alb și negru.
A doua reacție este de mirare, pentru că membrii de treabă ai acestor două partide nu se revoltă și ei, la rândul lor. Și ei, la fel ca noi, cu excepția celor care au acceptat beneficii din bunurile publice, care nu li s-au cuvenit, au fost furați. Ba mai mult. Chiar și cei care au avut anumite beneficii iluzorii sub forma unor onorarii, comisioane, funcții la stat, sau banale gâdiliri ale orgoliilor, tot au fost furați. Pentru că actuala ”elită” politică are obiceiul sovietoid de a da cu o mână, dar de a lua cu două. Prin urmare, chiar dacă unii dintre beneficiarii mărunți ai furturilor se înconjoară cu bule de confort, dincolo de bule tot în mizerie pășesc.
Tocmai de aceea, mai mult decât furturile sistematice, din obișnuință, practicate de o castă a tranziției sălbatice, mult mai grave mi se par slugărnicia, conformismul și pactizarea cu infractorii a celor pe care-i vedem pe la seminarii, vizite de studiu și conferințe internaționale. Tânăra elită, care n-a prins Uniunea Sovietică, dar care nu și-a depășit niciodată condiția de urmașă a unui sistem sovietic, are astăzi sarcina de a sări peste niște etape. Această generație de tineri lideri are datoria de a ieși din zona ei de confort și de a vedea dincolo de distracții, vicii și beneficii materiale. Ei trebuie să privească la 1000 de km spre sud, unde cetățenii unui stat european nu vor mai avea în curând bani din cauza corupției și a dependenței de confort; dar și la 700 de km spre est, unde cetățenii unui stat independent sunt călcați cu șenilele tancurilor unui alt stat independent, dar turbat.
Chiar dacă astăzi procesul decizional se petrece undeva deasupra lor și independent de tinerii lideri, această perioadă le definește prioritățile și aspirațiile, în materie de leadership. Fie acesta politic, administrativ sau de management. A pactiza cu liderii lor politici, care și-au însușit până acum numai valorile materiale europene, nu și cele morale, doar de dragul ”principiului colegialității și al fidelității” ar însemna să mai pierdem o generație. Cu această perspectivă ar trebui să ne fie mai greu să ne împăcăm, pentru că știm despre resursele imense care s-au investit în dezvoltarea capacităților noastre umane și mai ales a tinerilor. A nu reuși să ne depășim propriile complexe, noi, ca membri ai unei noi generații deja ne-sovietice, dar încă ne-europene, ar presupune încă minim 20 de ani irosiți pe zbateri.
Această aspirație a mea ar putea fi un miraj, precum un miraj este astăzi crearea unei alianțe (pro)europene cu niște oameni profund ne-europeni. Singura soluție pe care o avem acum la îndemână este să-i privim pe liderii actuali de partide, să le înțelegem viciile, să le contorizăm manifestările de cleptomanie, să le sprijinim puținele gesturi demne de niște oameni de stat, iar când va veni vremea, să avem puterea de a nu mai fi ca ei.
