Multe dintre cele înşiruite de CTP (astfel e cunoscut ziaristul în România) sunt valabile şi în stânga Prutului. Multe dintre atitudinile sale există – dar mai ales ar trebui să existe – şi în presa de la Chişinău. Dar o poveste-metaforă mi-a intrat în mod special în minte. Se spune că odată, într-un sat, o biserică plină cu oameni a luat foc. Îngrozită, mulţimea s-a repezit spre ieşire şi… au ars de vii cu toţii. Pentru că, uşile deschizându-se spre interior, acestea au fost, de fapt, blocate de oameni… Uneori, e bine să faci un pas înapoi, ca să deblochezi calea spre propria-ţi salvare, aceasta ar fi învăţătura.
Acum şase ani, într-o luni de 3 octombrie, TIMPUL începea să apară de cinci ori pe săptămână, devenind primul şi rămânând singurul cotidian naţional cu această periodicitate. Era încă o aventură lansată într-o „ţară bizară”, precum scria în antieditorialul său Constantin Tănase – încă o uşă deschisă spre o societate pe care ne-o doream mai luminată şi mai înţeleaptă. Câte uşi am închis, între timp, în cinci, zece sau douăzeci de ani? Faptul că, astăzi, suntem iarăşi într-un impas ne spune că cifra critică a fost depăşită.
