Aici, jumătate din locuitorii satului sunt plecați la muncă peste hotare, dar cu toate acestea case părăsite nu sunt, iar cei care au rămas au grijă de gospodării și încearcă cu demnitate să facă față greutăților, fie și cu un salariu de 600 de lei. Este satul cu cea mai înaltă rată de natalitate din raion, dar în care numărul divorțurilor crește de la an la an. Peticeni este unul dintre cele mai pitorești sate din Codrii Moldovei, dar cu cea mai proastă infrastructură.
 

La doar câțiva kilometri de Călărași, pitit între dealuri și înconjurat de pădure, se ascunde satul Peticeni. De cum intri în sat, primul lucru pe care-l sesizezi este drumul, mai bine zis, absența asfaltului. Toate drumurile din sat sunt acoperite cu pietriș. Autoritățile se plâng că nu au bani să facă drumurile și că asfaltarea unei porțiuni de numai 650 metri i-ar costa peste 2 milioane de lei.

„Ne descurcăm cam greu, pentru că ne pune bețe în roate ba unul, ba altul”, ne spune indignat primarul după încheierea ședinței extraordinare a consiliului local, care a decurs pe un ton ridicat. Consilierii au discutat aprins despre o porțiune de drum care a fost acoperită cu pietriș. Aceștia se arată nemulțumiți că a fost făcut drumul până la primărie și nu s-au reparat alte porțiuni de la periferie, care-s într-o stare mai dezastruoasă. „Și așa, în plan este un kilometru și 50 m, iar noi am acoperit 1,5 km. Mai mult nu putem. Ca să asfaltăm 650 metri aveam nevoie de 2,2 mln. lei”, afirmă Gheorghe Zinovei, primarul s. Peticeni.

De vorbă cu vecinele din Peticeni

Edilul spune că din cei 1362 de locuitori, vreo 800 sunt plecați peste hotare la muncă, iar o bună parte a celor rămași în sat fac naveta la Călărași. „Tinerii pleacă din sat. Eu am trei băieți și niciunul nu-i în sat. Am patru case și niciunul nu vrea să vină să trăiască aici. Doi sunt plecați peste hotare, iar al treilea învață la Chișinău. Unul din ei se căsătorește și i-am promis că-i dau o casă. Vine la mine și mă întreabă: „Tată, îmi dai casa? Vreau s-o vând”. Crezi că eu nu pot s-o vând? Ți-o dau să trăiești în ea, nu s-o vinzi”, povestește mâhnit Gheorghe Zinovei. El spune că din toate femeile care au plecat la muncă peste hotare s-a întors în sat doar soția fostului primar. „Restul pleacă de tot. Și eu m-am despărțit de soție. Ea a plecat la muncă în Italia și eu am rămas acasă cu trei copii. Cel mai mic avea 6 ani. Când a revenit peste 7 ani, a zis că vrea să divorțăm”, explică primarul, subliniind că din cauza migrației crește vertiginos rata divorțurilor, iar numărul copiilor rămași fără îngrijire părintească se majorează de la an la an. „Avem copii rămași numai cu bunica sau cu rudele. Iată, doi copii au rămas singuri, mama a plecat în Cipru. Fata a abandonat școala, fuge de acasă”, spune primarul, fost ofițer de poliție care, de nevoie, o face și pe polițistul de sector. „N-avem polițist. În 12 primării din raion nu sunt polițiști de sector”, exclamă primarul, așa că, în situații excepționale, lumea apelează la primar.

Pe una dintre străzile întortocheate din Peticeni am întâlnit câteva vecine care au ieșit la poartă, la o vorbă. Le salut și le întreb cum o mai duc. „Ne descurcăm cum putem. Pe unde bine, pe unde mai rău. Dar mergem înainte”, îmi spun ele în cor, bucuroase că mai au cui să-și spună păsul.

„Cred că din fiecare familie din sat e plecat cel puțin un membru. Dar oricum, nu sunt case goale, părăsite, pentru că suntem mai aproape de oraș și mulți muncesc la Călărași. Dar noi am ajuns la o vârstă când nici pensie n-avem, nici loc de muncă. Eu, de exemplu, am fost în Italia, am lucrat patru luni, mă odihnesc un pic și iar plec pe vreo două luni să fac bani de cheltuială”, îmi spune senină Raisa Pârțac, în timp ce-și leagănă nepoțelul. Ea spune că, dacă anii trecuți mai făceau un ban din vânzarea strugurilor, anul acesta stau cu vinul în beci și n-au ce face cu el. „La anul cred că lăsăm și noi pământurile la câte cheltuieli avem cu ele. Dacă vrei să iei pe cineva la prășit, n-ai pe cine. Îi plătești, îi hrănești și tot nu vin. Avem vin din anul trecut și nu știm ce să facem cu el. Nimeni nu-l cumpără. În curând o să avem iar poamă de cules, dar noi nu știm ce să facem cu vinul din anul trecut. Dacă am avea cui s-o dăm, măcar și cu bănuți, dar n-o ia nimeni”, se plânge Raisa Pârțac. Mai mult, ea spune că anul acesta multă lume a cumpărat ierbicid și a stropit prin grădini, pentru că nu mai are cine să meargă la prășit.

„Asta e lege dreaptă?”

Văzând agitație în stradă, o altă vecină se apropie de noi. „Cum trăim? M-am sculat la ora 5 și am fost la prășit. Apoi am dus vaca pe deal, ca la sat. Coada vacii ne ajută să trăim. Noi ne ținem de vacă și ea de noi. Eu vând brânză și mai fac un bănuț. Atâta venit am. Dar și vaca s-o țin mă costă scump”, îmi spune tăios Ioana Drepac.

Și mai supărat pe soartă este Eudochim Ciubeica, care se îndrepta spre casă, după ce-și terminase treaba. „Trăim cu aer. Probabil asta cred autoritățile noastre. Nimeni nu ne ajută cu nimic, n-avem tehnică cu ce prelucra pământurile. Stau pământurile pârloagă. Ne hrănim cu greu. Eu lucrez cu un salariu de 600 de lei. Sunt paznic la grădiniță. Asta e leafă? Cine poate trăi o lună cu 600 de lei? Și am un copil de școală și unul bebeluș”, mi se plânge omul. Acesta povestește că a fost nevoit să cumpere pietriș ca să acopere groapa creată în drum, chiar în poarta lui, pentru că „nu face nimeni nimic. Primăria zice că n-are bani. Dacă te duci să ceri, răspunsul e simplu – n-avem bani. Așa ne descurcăm la sate, nu ca cei de la oraș care au un post de lucru, vin la ora 5 acasă, au baie, au apă, au căldură. Da noi cărăm apa cu gălețile”, se arată indignat bărbatul, în timp ce-mi arată și un stâlp de electricitate ce stă să cadă peste gardul de țiglă metalică.

La fel ca și vecina lui, Eudochim se plânge că muncește la vie și n-are ce face cu strugurii. „Anul trecut mulți nici n-au strâns poama că n-aveau ce face cu ea. A rămas strugurele pe tufă. N-au butoaie ca să facă vin. Iar cei care au făcut acum n-au ce face cu el”, explică bărbatul. Întrebat fiind ce părere are despre noua lege privind impozitarea zilierilor, bărbatul îmi zice supărat: „Numai asta a mai rămas de făcut. Iei omul la lucru că nu poți scoate popușoiul din buruian, că el n-are pământ și trebuie să facă ceva pentru o bucată de pâine, și cum așa, să vină să muncească și apoi tot pe el să-l impoziteze? Asta e lege dreaptă? ”

„Locuri de muncă în sat sunt, dar nu vor să lucreze”

La magazinul din sat am găsit-o pe mătușa Valentina. O întreb cum se descurcă, iar ea-mi răspunde scurt: „Mâncăm mai puțin. Muncim la pământ”.

De cealaltă parte, vânzătoarea Svetlana îmi zice: „Cumpără câte puțin și ce-i mai ieftin”, apoi adaugă: „Locuri de muncă în sat sunt, dar nu vor să lucreze. Cei care muncesc pământul sunt în pierderi. Cheltuielile sunt mari, dar recolta n-au unde o vinde. Intermediarii vin și cumpără poama cu 50 de bani pe kg și oamenii rămân doar cu cheltuielile și munca”.

În ciuda greutăților, Svetlana, care este și proprietara magazinului, este optimistă și speră că lucrurile se vor schimba în bine. „Eu mi-aș lua o vânzătoare, dar nu-mi permit. Nu am un profit ca să pot da salarii. Ce să facem? Ne târâm mai departe. Dar noi de-aici nu plecăm. Aici stăm și suportăm toate greutățile. Sperăm să fie bine. Îi zic soțului: „Lasă, măi, poate s-or mai schimba lucrurile și o să fie bine”. Dar când ne uităm că guvernarea se schimbă, dar schimbări nu vedem, suntem cam triști”, menționează femeia care este destul de informată despre situația din țară. „Mă bucur că s-au scos vizele. Și noi ne-am duce în Europa la odihnă, dar nu ne ajung bani”, exclamă Svetlana.
În timp ce discutam cu vânzătoarea despre situația din Ucraina, se apropie de noi mătușa femeii. „Svetuța, mă tem pentru viața Vioricăi”, zice Valentina Furtună, după care se întoarce către mine și-mi explică: „Am două nurori care lucrează acolo, dar una e în Moldova acum. Și în Italia mai am una. Dar când văd ce se întâmplă pe acolo mi-i frică”. Apoi cumpără o pâine și niște bomboane și spune: „Am venit și eu să-i fac nepoatei un pic de vânzare”.

Muncesc, dar unde să exporte produsele?

Totuși, afirmă locuitorii din Peticeni, față de alte sate, aici au destule locuri de muncă, dar nu mai are cine munci. „Avem și nouă agenți economici: un abator, o uscătorie, o brutărie, un atelier de tâmplărie și câteva magazine. Satul Peticeni este destul de dezvoltat. Sunt multe locuri de muncă în sat, dar nu prea vor să lucreze. În alte sate n-au unde lucra, dar la noi n-are cine”, declară primarul satului.

Înainte de a pleca, am trecut și pe la cel mai mare agent economic din sat – o uscătorie de fructe unde sunt angajați și peste 60 de oameni pe sezon. Acum majoritatea angajaților sunt concentrați în livezi, iar câțiva pregătesc lăzile pentru colectarea fructelor. „În momentul de față, multă lume este în livadă. Nu știu cum vor fi vânzările anul acesta. Din cauza închiderii pieței în Rusia și a războiului din Ucraina, ne e frică că n-o să avem ce face cu produsele noastre. Mai căutăm soluții și pe piața europeană”, menționează managerul uscătoriei, Valeriu Filipciuc, în timp ce-mi arată frigiderul construit recent pentru păstrarea fructelor.

„Eu am lucrat în Spania, Portugalia vreo 15 ani și am revenit acasă. E diferență mare dintre modul cum se face acolo și aici o afacere. Dacă se deschide piața europeană, noi nu concurăm cu produsele europene. În Portugalia, motorina e 1,6 euro. Pentru agricultori este 80 de cenți. Statul subvenționează îngrășămintele. Acolo se vede un ajutor real. În Spania, agricultorii sunt puțini, dar ei au producție mai mare. Ei fac agricultură eficientă, au tehnică modernă, n-au nevoie de atâta forță de muncă ca noi”, conchide mâhnit Valeriu. Când vine vorba de Acordul de Asociere, semnat de autorități, tânărul, care este economist de profesie, se arată neîncrezător. „Noi până o să atingem un nivel european… mai e mult. În Polonia, până s-au raliat la standardele europene, a fost o economie foarte dură, ani grei”, subliniază Valeriu. El consideră că pentru a putea concura cu țările europene, inițial ar trebui schimbată mentalitatea sovietică, apoi restul.