Neamțul din Marianca de Sus

Ne-am pornit din centrul Zaimului și lângă poștă l-am întâlnit pe nea Petru Feller, un bărbat uscățiv, înfofolit într-o geacă albastră groasă, care îi reda o dimensiune cât de cât bună corpului. Era nițel descheiat la nivelul mărului lui Adam, de unde i se vedea gulerul cămășii și gâtul roșu de frig.

În mâna stângă avea o tolbă bombată, pe care o tot muta dintr-o mână în alta, legănând-o. Noi, de fapt, l-am sunat preventiv pentru a-l anunța că venim la el în sat. Și l-am surprins bucuros, fiindcă, probabil, nu i se spune atât de des că cineva vrea să vină și la el în ospeție. Cu toate astea, numele Feller ne-a pus de la bun început pe gânduri, pentru a afla apoi, tot de la el, că are origini germane.

Schimbarea la față a Mariewcăi

Tatăl lui Petru Feller a trăit în Mariewca. În toamna anului 1940, în urma pactului Hitler-Stalin, semnat de Fuhrer și Molotov, coloniile germane s-au divizat. Unii nemți au ajuns în Polonia ocupată, iar alții s-au trezit prin Siberia. Astfel a hotărât destinul, ca tatăl lui Petru să ajungă în părțile reci ale Rusiei. ,,Acolo s-a cunoscut cu mama și așa am apărut eu și fratele meu pe lume”, ne spune bărbatul. Ulterior, precizează el, când a împlinit vârsta de cinci ani, întreaga sa familie a revenit acasă.

Astăzi, are deja 55 de ani de când locuiește în Marianca de Sus. S-a obișnuit în această localitate și nu vrea să plece, chiar dacă, după cum accentuează, drumul e lung până la Zaim, și chiar de nu e atât de bun, și chiar dacă soție-sa tot îl bate la cap să plece de acolo. Însă el e ferm convins că va trăi în Marianca până la sfârșitul vieții, în pofida tuturor greutăților pe care le întâmpină zilnic. ,,Eu m-am deprins aici, unde să mă duc altundeva?!”, se întreabă iscoditor.

Când s-au reîntors din Siberia, satul Mariewca se schimbase la față. Toate scrisorile, până și făina, apa și oamenii veneau de-acum în Marianca de Sus. Localitatea a fost nu numai redenumită, dar și repopulată cu oameni din toată Uniunea Sovietică. Aici creștea nitam-nisam un sat rusesc, unde se vorbea limba rusă. ,,Eu vorbeam rusa de mic, потому что я родился в Сибири (pentru că m-am născut în Siberia – n.r.)”, ne mărturisește Petru. Prin urmare, când a venit în Marianca de Sus, el nu simțea diferența de limbă, pentru că era același grai rusesc și „nici nu înțelegeam că am venit în Moldova”, accentuează el. În acea perioadă de tranziție a anilor ‘90, multe case au fost distruse din temelii, iar piatra a fost vândută.

Timpul totuși a luat o întorsătură mai drastică pentru satul Marianca de Sus. Treptat au fost închise școala în care Petru a făcut patru clase, biblioteca și punctul medical. „Acum șase-șapte ani mai activa punctul medical din sat, unde era angajat un felcer și o asistentă medicală care avea grijă de cei aproximativ 46 de oameni ai satului”, avea să aflăm mai târziu la primăria localității.

Cimitirul în care nu va mai fi îngropat nimeni

Ajunși la intrarea în Marianca de Sus, nea Petru ne ghidează cu arătătorul spre centrul satului. „Iaca aici am terminat eu patru clase”, ne arată el o clădire, în care, la minus trei grade de afară, se mai adăugau încă minus trei. O culoare albastră și fisuri de dimensiuni diferite împânzesc pereții încăperii. Într-un ungher mucezit, se mai ține chiuveta care e legată cu o bucată de sârmă ruginită de ușa pe care poți surprinde mai multe straturi de vopsea albă. Aici e centrul satului. Aici copiii satului se adună și pleacă la liceu, aici au fost trăite primele și ultimele sunete. Aici au fost plânsete și râsete.

Tăcut, însoțitorul nostru privește în zare. „Hai să vă arăt și cimitirul”, zice. Locașul morților este divizat în două și, îmbrățișat de crengi uscate, se ascunde de ochii „oaspeților”. E distrus și el, uitat ca și satul, de altfel. Nea Petru șterge cu mâna puțina zăpadă ce a căzut pe cruci. ,,Au fost îngropați și nemți și de-ai noștri. Dacă nu mai trece cineva pe acolo, nu vor mai tăia din tufișuri și nu vor mai face drum către ei. Nu mai îngroapă în cimitirul acesta pe nimeni”, spune el cu tristețe.

Pietre aruncate pe marginea drumului am văzut încă pe când urcam spre cimitir. Asistam muți la urcuș, ca să nu alung tăcerea din jur. În cele din urmă, pas cu pas, am lăsat cimitirul și ne-am îndreptat spre casa lui nea Petru.

„Trăiesc la margine de sat, repede ieșim din sat”, ne asigură el. Cei doi copii cărora le duce dorul au plecat demult, fără să se mai întoarcă, la casa pe care le-au lăsat-o părinții. Nea Petru nici nu speră la revenirea copiilor și, împreună cu nevastă-sa, își duc traiul în doi de ceva ani buni, în casa în care au trăit mai multe familii.

În beci…

Poarta de lemn mare deschidea o ogradă mică, plină de orătănii. Trotuarul din mijloc ne direcționa spre intrarea în casă. Albăstrii, pereții casei ascundeau și ei mai multe straturi de var, iar ferestruicile cu perdeluțe albe îți creau impresia că această casă intră în pământ de rușine… sau poate că de altceva. Dacă de afară casa părea mică, dacă intrai îi ea, te pierdeai prin cele cinci camere. Nici nu am reușit să ne descălțăm, când, văzându-ne, Maria, soția lui nea Petru ne-a chemat fuguța la masă.

A adus o cutie mare de carton pe care erau desenați biscuiți. În acea cutie se păstrau amintirile: fotografiile lui, ale tatălui său, pe care le tot admira, de parcă le vedea și el pentru prima dată. ,,Acesta sunt eu și tata”, ne-a spus mândru.

El ne povestea cu dor de acele vremuri, timp în care Maria fugea de ici colo și mai arunca câte o vorbă, două. Și îl tot tachina pe bărbatu-său, de parcă mi-ar fi cerut ajutorul: ,,Acum mai merge cu bicicleta, dar dacă n-o să poată, atunci va vrea să ne mutăm”. Petru privea rece la ceea ce spunea ea și, pentru a fugi de discuție, și-a pus repede o haină groasă pe el și mi-a făcut semn să mergem. „,Hai în beci!” Beciurile germane au un farmec aparte.

Câinele nu înceta să latre. „Demult nu a mai lătrat atât, îmi atrage bărbatul atenția. Mai des la vulpi și vulturi se aruncă cu gura. Taci Rex!”. Nu a schimbat nimic în beci, l-a umplut cu de toate ce are prin grădină. De fiecare dată, intrând în pivniță, râde și se întreabă la ce bun ușa are lacăt, dacă n-are cine să-l fure. ,,Baba Vera-i bătrână, Ion tot”, mă face să înțeleg cine-i sunt vecinii. Scările ne deschid mai mult un ascunziș decât un beci . De fiecare dată când vin germani pe acolo, nea Petru e ghid. Ne spune că, de fapt, toți consângenii săi „sunt bucuroși să audă că a rămas sămânță de-a lor”.

La despărțire, îmi șoptește că de ceva vreme nu a fost vizitat de niciun neamț. Și că, atunci când vin, aceștia se uită cu toți uimiți la ceea că a mai rămas din ce a fost. Ei nu au vecini aproape, trăiesc mai mult în singuri în sat. Iar pe timp de iarnă, când îngheață tot, ceea ce îi mai ține aici sunt amintirile și casa în care au prins rădăcini.

Maria Caldare
Articol realizat în cadrul proiectului „Consolidarea presei independente”, implementat de IREX Europe.