Schizofrenia, demenţa, paranoia – ar fi nişte boli naţionale dacă un doctor psihiatru ar încerca să pună Moldovei un diagnostic.
Citeam primul text din volumul Marea aşteptare de Igor Isac, în care la un moment dat povesteşte cum a ajuns la casa de nebuni. Securitatea îi găsise acasă Opera politică a lui Eminescu şi, fiind în oraş şi aflând vestea, autorul a mers la un psihiatru, căruia a început să-i îndruge vrute şi nevrute, doar-doar va fi băgat la nebuni, ca să scape de persecuţia securiştilor. Şi i-a reuşit. Nu e o poveste personală, e povestea Moldovei şi a moldovenilor. Noi de multe ori nu doar o facem pe proştii, o facem pe nebunii. Şi am făcut-o atâta pe nebunii, că am ajuns la concluzia cu care am început textul.
Pe 9 mai vom serba Ziua Victoriei, care e, dacă stăm şi ne gândim, şi Ziua Victoriei Rusiei asupra noastră. Nu că moldovenii ar fi fascişti, dar victoria Uniunii Sovietice asupra Germaniei a însemnat validarea puterii altei uniuni sângeroase, comuniste, ce ne-a dus fiii Moldovei în Siberia. Comunism, fascism – s-au manifestat ca două surori gemene. Ei bine, noi serbăm 9 mai. Politicienii noştri vor ţine discursuri. Vor depune flori. Nu şi la Cimitirul ostaşilor români. La Memorialul „Eternitate” au avut loc repetiţiile, inclusiv cu pancarte cu „Nasha Rodina – SSSR”. Foarte puţin până la „Nasha Rossia”.
Pe 16 mai, ziua anexării Moldovei de către Imperiul Rus, drapelele vor coborî în bernă. Va fi o zi de doliu. Dar despre această zi politicienii tac, în afară de Chirtoacă. Istoricii însă vorbesc. Pentru că e şi rândul lor de-a li se alătura profesorilor de română. Cu toţii ne-am săturat de istoria de partid, de istoria partidului.
Societatea moldovenească va „serba” ambele evenimente. Purtăm în piept şi „gheorghievskaia lenta”, şi tricolorul. Asta da, fetiş. Ne mai lipseşte să ne autostrangulăm dimineaţa. Apropo, găgăuzii au sărbători naţionale, ori doar pe cele ruseşti?
Domnule doctor, Moldova are nevoie de pastile. Multe pastile.
