Ca savant, este bine cunoscut nu numai de către lingviştii români, dar şi peste hotare. Dar cel mai bine cunoscut este acasă, în Basarabia, unde s-a produs ca tribun al limbii române, pe care a considerat-o ultima noastră redută – una dintre metaforele cele mai încăpătoare de sens ale limbii române, care exprimă atât de dramatic fiinţa basarabeanului şi ultimul loc în care acesta mai fiinţează, lupta lui continuă pentru fiinţare.
Ca poet, este mai puţin cunoscut, deşi a editat mai multe cărţi, şi nu pentru a se face renumit şi în această postură, ci pentru a răspunde firesc chemării pentru frumos, pe care bardul de la Mirceşti a dăruit-o revelatoriu tuturor românilor.
Ca profesor, s-a format încă din anii de studenţie, dar nu prin activitate didactică, deşi n-a lipsit nici aceasta din programul de studii, ci datorită idealului pe care l-a urmat, muncind cu sufletul şi cu mintea pentru a se ajusta chipului lui N. Corlăteanu, pe care l-a considerat cel mai bun model de savant şi profesor.
L-am urmat şi eu la timpul meu pe profesorul Mătcaş. Îl aveam în minte înainte de a-l cunoaşte, pe când eram elev, datorită fratelui Nicon, pe atunci student la Litere, şi care îmi povestea – nu despre profesorii săi, ci despre lucrurile pe care le studia – o lume aparte, interesantă şi aproape miraculoasă, încât, la un moment, m-am gândit că, dacă fratele meu, care este abia la anul I, ştie atâtea lucruri despre limba română, atunci cum or fi profesorii lui? Am aflat, în curând, cum este un profesor universitar, în persoana dlui Mătcaş, care corespundea perfect imaginii pe care mi-o creasem despre profesorii fratelui meu. Nu era doar o enciclopedie lingvistică, ci şi un model de gândire, vorbire şi ţinută academică, era un desăvârşit. Prezentând fenomenele limbii, le ilustra neapărat cu fragmente din opera scriitorilor români, dar niciodată nu le citea, ci le recita. Ştia pe de rost mai mult chiar decât profesorii de literatură şi doar unul Ion Osadcenco poate că ar fi putut să-l concureze.
Împreună, Domnia sa, ca profesor şi decan, şi noi, studenţii săi – îi plăcea să ne zică flăcăii facultăţii – am fost primii în noua viaţă a Institutului Pedagogic Ion Creangă (1967-1971), şi împreună învăţam să fim: el – profesor şi decan, noi – studenţi. El, având ca model o universitate, care era mai în vârstă decât absolventul ei cu doar cinci ani, dar totuşi norocos de câţiva profesori foarte buni şi de dezgheţul hruşciovist, care a făcut posibilă deschiderea unei librării de carte românească în centrul Chişinăului. Noi – invidioşi pe studenţii din acea perioadă pentru cei doi ani de libertate în apropierea, prin lecturi, de matricea naţiunii române! Dar am avut ocazia să trăim şi noi, câţiva dintre studenţii săi, miracolul sfânt al cărţii româneşti, atunci când l-am ajutat să se mute în apartamentul hruşciovkă, pe care-l primise la Botanica. Am încărcat un camion întreg, mai puţin lucruri de gospodărie – doar lăzi cu carte românească. Mi-amintesc cum i s-au aprins ochii lui Constantin Tănase, văzându-le şi întrebându-l în glumă pe profesor, ce-ar fi dacă, încărcând şi descărcând cărţile, vreo două ar dispărea. Răspunsul profesorului mi-a desfiinţat conceptul de morală: Măi băieţi, să furi o carte nu-i o crimă. E chiar lăudabil. Dar vă rog să nu faceţi aceasta cu cărţile mele, căci le-am adunat cu greu în anii studenţiei. Vă voi împrumuta însă cu plăcere pe oricare v-o doriţi. Şi C. Tănase s-a întors la cămin cu două cărţi din biblioteca profesorului.
A fost şi un bun pedagog, influenţa sa educativă venind nu din Codul constructorului comunismului, afişat chiar şi în cantina studenţească – probabil, pentru a ne tempera pofta de mâncare, care era mai mare decât bursa – ci din propria sa personalitate, formată la izvoarele pedagogiei populare, la care şi noi am învăţat, mai mult decât din manuale. Acestea ne declarau cei mai fericiţi copii din lume, în timp ce tata, după ce răsfoia Moldova socialistă, la care era abonat, fără voia lui, şi Zorile comunismului (ziarul raional), la care era abonată mama, deşi nu ştia să citească, strecura printre dinţi a înjurătură: Minciuni! şi arunca ziarele la picioare.
Era un blând sever cu noi. Vorbea calm, uneori cu pauze mai mari decât îmi trebuia să-i înţeleg ideea (când am devenit şi eu profesor, am înţeles că le făcea pentru alţii). Ştiam, simţeam că ne respectă mult ca pe viitorii profesori de română, şi nu îndrăznea nimeni să vină la seminarele sale nepregătit. Iar când un coleg a ignorat, totuşi – nu regula, mai degrabă un principiu moral acceptat mutual – am aflat că profesorul poate fi extrem de dur: Dacă nu te respecţi dumneata ca om care vrea să devină învăţător, nu te pot respecta nici eu. Ori îţi accepţi în mod serios misiunea, ori părăseşte facultatea! Am înmărmurit cu toţii, căci, deşi eram obişnuiţi încă de la şcoală cu „lecţii de morală”, această lecţie a profesorului a exprimat principiul care ne lega, profesori şi studenţi, ne-a dat un instrument de devenire întru libertate. Căci nu poţi fi profesor de limba maternă, dacă n-ai sufletul liber.
Prin cumsecădenie s-a remarcat şi ca primul ministru democrat al educaţiei. Cei de până la el au fost mai mult nişte promotori ai ideologiei comuniste, decât oameni de cultură pedagogică. N. Mătcaş era cunoscut ca om integru – poate doar „comunistul” I. Vancea i-a urmat – căci nimeni n-ar fi putut să-i reproşeze vreo faptă nedemnă, un gând sau o lucrare slugarnică regimului sau o funcţie nemeritată. Îşi asumase o responsabilitate atât de mare ca şi candidat la această funcţie, încât m-a rugat chiar şi pe mine, care eram cunoscut doar prin câteva articole despre şcoala naţională şi ca unul dintre autorii Concepţiei învăţământului în R. Moldova, să-l consult în materii de învăţământ. M-a flatat, dar m-am simţit şi mândru să stăm jumătate de zi şi să dezghiocăm fiecare domeniu al învăţământului în probleme şi posibile soluţii. Şi mai mândru am fost peste câteva zile, admirându-l la televizor, cum prezenta în Parlament acele soluţii. O experienţă rară, când un profesor a avansat la funcţia de ministru, consultându-şi şi un fost student.
Dar pâinea de ministru s-a dovedit a fi mai mult amară. În anul demarării procesului de atestare a cadrelor didactice, unii funcţionari din fostul minister comunist au agitat învăţătorii împotriva ministrului şi a conceptului de atestare, iar unii din echipa sa au profitat obraznic de cumsecădenia sa, punând începutul corupţiei care azi domină învăţământul la scară naţională. De aceea, când îmi primesc azi salariul de profesor universitar, de două ori mai mic decât al unui profesor şcolar grad didactic superior, pentru care am pledat atunci împreună cu ministrul Mătcaş în calitatea mea de primul preşedinte al Consiliului naţional pentru atestarea cadrelor didactice, mi-amintesc şi de declaraţia profesorilor de la Liceul Gheorge Asachi din Chişinău, care ataca în Moldova suverană conceptul de atestare, pe ministrul Mătcaş şi pe mine.
Şi alma mater, căreia profesorul i-a dat cei mai mulţi şi cei mai buni ani de viaţă, l-a respins solidar atunci când, fiind încă ministru, hotărâse să revină la catedră, lăsându-l şomer pe unul dintre cei mai mari profesori ai profesorilor. L-a respins şi acum, când i s-a propus să-i acorde titlul de doctor honoris causa!..
Ceea ce înseamnă că metafora profesorului Mătcaş, dar inversată, este adevărată: ultima redută – a comunismului – (mai) trăieşte, profesorul devenind el însuşi o redută a limbii române şi a pedagogiei naţionale. El n-a împlinit şaptezeci de ani. El şi-a trăit doar de zece ori copilăria, de fiecare dată, la un mod mai desăvârşit, mai sincer, mai senin, mai luminos.
La mulţi ani, profesore!
Vlad Pâslaru,
doctor habilitat în pedagogie, profesor universitar
