Este părerea politologului ucrainean Roman Kalytchak, exprimată într-un articol publicat în unul dintre cele mai importante cotidiene estoniene (http://www.presseurop.eu/ro/content/article/1096241-nu-inchideti-usa-kievului) . Specialist în Rusia şi Eurasia, el predă Relaţii Internaţionale la Universitatea „Ivan Franko” din Lvov, temele sale predilecte de cercetare fiind regionalismul în Europa şi relaţiile dintre UE şi vecinul său oriental. Întâmplător sau nu, unele realităţi descrise se aseamănă izbitor cu ale noastre.
UN REZULTAT PREVIZIBIL ŞI LOGIC PENTRU UCRAINA. Decizia de a o condamna pe fostul premier Iulia Timoşenko la şapte ani de închisoare, în 11 octombrie, a fost larg comentată de către presa europeană. Aceasta este probabil prima dată, de la aşa-numita „Revoluţie Portocalie”, când evenimentele politicii interne ale Ucrainei, o ţară cu 45 de milioane de locuitori, apar pe primele pagini ale ziarelor internaţionale. Guvernele UE şi SUA au adoptat o poziţie fermă faţă de această hotărâre judiciară, în timp ce reacţia societăţii ucrainene rămâne restrânsă. Este inutil de a arunca toată vina pe preşedintele Viktor Ianukovici, la putere de un an şi jumătate. Şi totuşi, trebuie recunoscut că ceea ce se întâmplă în prezent în această ţară e rezultatul previzibil şi logic al evoluţiei Ucrainei de douăzeci de ani încoace.
UN SISTEM JUDICIAR, DATÂND DIN PERIOADA SOVIETICĂ. Faptul că sistemul judiciar ucrainean este, în continuare, condus de norme ce datează din perioada sovietică dovedeşte încă o dată amploarea reformelor ce trebuie întreprinse de această ţară. Publicul european nu şi-a dat seama de complexitatea situaţiei interne în Ucraina decât după pronunţarea hotărârii, dar cetăţenii Ucrainei nu au fost surprinşi de această decizie. Ei sunt, într-adevăr, obişnuiţi să lupte împotriva unui sistem birocratic şi să fie atenţi, indiferent de cine guvernează ţara. Deoarece, în cele din urmă, speranţele pe care ucrainenii le aveau în partidele ajunse la putere în urma „Revoluţiei Portocalii” (2004) nu s-au concretizat, societatea a devenit apatică. De două ori la rând, alegerile (în 2006 şi 2007) le-au asigurat „partidelor portocalii” o majoritate în Parlament, însă certurile constante şi reformele ratate au subminat definitiv orice încredere în ele. La urma urmei, exemplul Ucrainei arată cât de inutilă şi de irealistă este tentativa de a construi democraţia şi statul de drept într-o ţară care nu are o astfel de experienţă, şi asta chiar dacă Ucraina a încercat întotdeauna să înveţe şi să se deschidă. Fără îndoială, vina este, înainte de toate, a ucrainenilor, dar nu trebuie ignorată nici partea de responsabilitate care o pot reprezenta forţele străine în evoluţia unei ţări.
RESPONSABILITATEA GEOPOLITICĂ A FORŢELOR STRĂINE. Fără contribuţia remarcabilă a diferitelor organizaţii internaţionale în punerea în aplicare a reformelor, unele dintre ţările Europei Centrale şi de Est astăzi, probabil, tot nu ar fi membre ale UE. Situaţia nu e nouă: nici vechile ţări europene nu s-ar fi putut descurca, după război, fără ajutorul din afară şi fără angajamentul lor în construcţia europeană. Alegerea de a integra Europa a fost luată de Kiev încă la mijlocul anilor 1990. O alegere pe care toţi preşedinţii Ucrainei au susţinut-o. Europa, la rându-i, de douăzeci de ani, încearcă să întârzie progresul ţării spre integrare, considerând Ucraina drept o zonă gri sau un cordon sanitar (în raport cu Rusia). Extinderea spre Est a fost urmată de construirea unui nou zid în faţa Ucrainei. Şi abia acum sunt pe cale să evolueze semnificativ relaţiile dintre UE şi Ucraina: Acordul de Asociere, ale cărui aspecte tehnice au fost încheiate pe 20 octombrie 2011 şi prin care ar putea fi creată o zonă de piaţă liberă, înainte de sfârşitul anului curent, ar împiedica Ucraina de a reveni în fundătura postsovietică.
IULIA TIMOŞENKO, UN PION DECISIV ÎN LUAREA UNEI DECIZII PRO/CONTRA ADEZIUNII UCRAINEI LA UE. În faţa condamnării Iuliei Timoşenko, Ucraina şi UE trebuie să aleagă: să amâne sau chiar să abandoneze negocierile, ori să impună sancţiuni ce ar izola şi mai mult Ucraina. În acest sens, Bruxellesul va continua politica de amânare pe care a promovat-o până acum. Iar pentru a trece de această situaţie critică, ambele părţi trebuie să continue să caute un dialog direct şi să ajungă la anumite compromisuri. Aici, un rol decisiv de jucat aparţine unor noi ţări membre, precum Estonia, care înţelege mai bine realităţile din spaţiul postsovietic şi procesul dificil de tranziţie. Tallinnul sprijină de mult timp aderarea Ucrainei la UE. Iar implantarea Centrului Parteneriatului Oriental, unde Estonia împărtăşeşte experienţa ei cu funcţionarii ţărilor partenere, este un semn încurajator. Toţi aceşti paşi mici, care se vor înmulţi în viitor, se numără printre cele mai eficiente mijloace de a apropia Ucraina de ceilalţi membri ai Uniunii. Încercările de a izola Ucraina vor da rezultatul opus.
Roman Kalytchak,
Postimees, Tallinn
