Ion Inculeț (8.04.1884 -19.11.1940) era în acel moment președintele Sfatului Țării, era într-o situație foarte delicată, atacat pe de o parte de liderii organizațiilor bolșevizate că tinde spre unitate cu România, și atacat de prounioniști că ar face jocul forțelor ostile apropierii de România. Era nevoie de o mare abilitate politică pentru a reuși să parcurgi calea schiată. Și Ion Inculeț a reușit să ducă la un bun final această misiune, care la moment părea una imposibilă.
Peste 15 ani de la acel eveniment el avea să schițeze niște amintiri pe care le-a făcut publice și le-a intitulat

„Cum a fost votată Unirea”

AMINTIRI DIN ZILELE MĂREŢE ALE RENAŞTERII BASARABIEI
Era conștient de importanța actului produs și de factorul temporal care schimbă optica istorică:
„Au trecut 15 ani de la Unirea Basarabiei.
O clipă în viaţa unui popor – o epocă în viaţa unei generaţii.
Să ne fie permis să facem în ziua aceasta o mică recapitulare a faptelor.
Noi, cei din Basarabia, urmăream cu atenţie şi înfrigurare calea pe care va apuca-o Vechiul Regat în războiul mondial.
Calea alături de Puterile Centrale însemna calea forţei brutale; dar în acelaşi timp ea era în contra Rusiei, şi deci însemna dezrobirea cu un ceas mai înainte a Basarabiei.
Calea, alături de marii aliaţi, înseamnă calea libertăţii şi dreptăţii. Dar ea fiind în acelaşi timp şi alături de Rusia, speranţele românilor basarabeni de eliberare se amânau.
Să-şi închipuie orice tragedia sufletească a românilor dintre Prut şi Nistru. Dezrobirea lor, la care trebuia să contribuie mica Românie, însemna pe vremea aceea întronarea în întreaga lume a grelei reacţiuni. Întronarea pe pământ a celor mai înalte idealuri omeneşti, la care trebuia să contribuie şi mica Românie – însemna pe vremea aceea, e drept, dezrobirea Ardealului şi a Bucovinei, însă şi o mai apăsătoare robie a Basarabiei.
Ne întrebam noi cei din Basarabia, dacă era în vechiul regat un singur român care n-ar fi dorit şi Ardealul şi Basarabia.
Ne răspundeam: fireşte că nu..”

Arta evocării a recentelor evenimente Ion Inculeț a cizelat-o într-un serial de articole publicate în revista „Generația Unirii” în anii 1929-1930. Reacția contemporanilor n-a întârziat să se manifeste și unii dintre participanții la acele evenimente nu erau de acord cu formula expunerii, ceea ce nu l-a împiedicat pe autor să continue linia memorialistică deja trasată:

„…Unirea Basarabiei s-a făcut în momentele poate cele mai grele prin care a trecut vreo dată neamul românesc.
Ziua Unirii Basarabiei de la 9 aprilie 1918 a însemnat ziua renașterii neamului, ziua începerii creării României Mari.

*
* *

Acum să ne daţi voie să retrăim împreună acea zi măreaţă, ziua renaşterii neamului nostru.
Era marţi 27 martie (stil vechi) 9 aprilie (stil nou) 1918.
Vasta clădire a Sfatului Ţării încă de dimineaţă gemea de enorma mulţime a cetăţenilor şi cetăţenelor ce venise nu numai din Chişinău, dar din întreaga Basarabie să asiste la istoricul act al Unirii.
Toată fruntea intelectuală a provinciei dintre Prut şi Nistru era de faţă.
Deasupra clădirii fâlfâia bătut de vântul primăverii falnicul tricolor românesc. Basarabia, declară încă de la 24 ianuarie Republicii Moldovenești independenţă, îşi luase ca drapel tricolorul.
Grupările politice şi naţionale ale Parlamentului basarabean discutau fiecare separat moţiunile de propus.
Întreaga atenţie era îndreptată asupra blocului moldovenesc – cea mai numeroasă grupare a Sfatului Ţării.
Fracţia ţărănească, care avea şi ea mulţi moldoveni, era cea mai frământată.
În gruparea blocului minorităţilor îşi făcea tot mai mult loc ideea abţinerii de la vot.
Discuţiile la grupări a durat în încordarea generală până la ora 4 după masă.
În fine, clopoţelul invită pe deputaţi în sala de şedinţă.
Redăm după procesul-verbal mersul şedinţei:
„Domnul Ion Inculeţ ocupă fotoliul prezidenţial. Guvernul Republicii în frunte cu dr. Daniil Ciugureanu este de faţă în întregime. Preşedintele deschide şedinţa cu cuvintele: Şedinţa de astăzi va fi istorică pentru neamul nostru. Să depunem toate silinţele ca să ieşim cu cinste în acest moment istoric. Dumnezeu să ne lumineze conştiinţele”.
Ordinea de zi propusă şi acceptată de Adunare a fost: Dintâi să se asculte declaraţiile tuturor grupărilor şi pe urmă moţiunile propuse să se pună la vot.
A urmat citirea declaraţiilor blocului moldovenesc, fracţiunii ţărăneşti, minorităţii germane, minorităţii bulgare-găgăuze, minorităţii ucrainene, minorităţii poloneze, minorităţii ruse.
A impresionat puternic pe toţi şi a mişcat adânc pe moldovenii prezenţi declaraţia reprezentatului polonez, deputatului Dutchevici, devenit pe urmă în Polonia reînviată ministru de Justiţie, iar acuma dispărut dintre cei vii.

„Regret foarte mult, a spus D-sa, că în această zi solemnă pentru moldoveni eu trebuie să vorbesc în limba rusă, care a fost simbolul subjugării naţiunii moldovene, cât şi acelei poloneze. Limba moldovenească n-o cunosc, iar pe cea poloneză nu o vor putea înţelege moldovenii. În această zi măreaţă eu salut călduros fericitul popor moldovenesc înfrăţit, care în sfârşit poate să se unească cu poporul român legat prin sânge. În numele poporului polonez din Basarabia susţin în întregime Unirea Basarabiei cu România, cum aceasta o doresc moldovenii, locuitori băştinaşi ai acestei ţări”.

Fruntașii Basarabiei: Ion Inculeț, Ion Pelivan, Pan Halippa, Daniil Ciugureanu, Ștefan Ciobanu

A sosit momentul votării. Prima trebuia pusă la vot declaraţia de unire a blocului moldovenesc ca cea dintâi propusă.
Clipe de emoţiune şi solemnitate. – Secretarul Sfatului Ţării: Ion Buzdugan într-o linişte impresionantă a sălii dă citire moţiunii blocului moldovenesc.

„În numele poporului Basarabiei Sfatului Ţării declară: Republica democrată moldovenească independentă (Basarabia) în hotarele dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi Vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum 100 şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove – , în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, – de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu Mama sa România.  Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna“.

În urma hotărârii Adunării votarea s-a făcut deschis şi nominal. După terminarea votării D-l preşedinte ajutat de vicepreşedintele Pantelimon Halippa şi întreg Biroul, în acea impresionantă tăcere a sălii, număra voturile. Rezultatul se aduce la cunoştinţa Adunării de către D-l preşedinte cu cuvintele:
„Cu adâncă emoţiune vă aduc la cunoştinţă, domnilor deputaţi, rezultatul votării. – Pentru rezoluţia blocului moldovenesc au votat 86 deputaţi, contra 3, s-au obţinut 36, absenţi 13.
Cu majoritatea de 86 voturi contra 3 rezoluţia blocului moldovenesc pentru Unirea Basarabiei cu România este primită. – Dreptatea istorică a fost restabilită. – În baza dreptului de autodeterminare poporul basarabean român a hotărât să trăiască împreună cu fraţii de dincolo de Prut.
„Trăiască Unirea cu România-Mamă”.
O clipă de tăcere şi pe urmă aplauze furtunoase, ovaţii, strigăte de: Trăiască România Mare, Trăiască Unirea.
Din public se aruncă flori deputaţilor. Încă o clipă şi publicul se amestecă cu deputaţii. – Bucurie pe feţele tuturor. Unii în destinderea după atâtea ore de încordare nu-şi pot reţine lacrimile.
Mulţi se îmbrăţişează felicitându-se reciproc. – Mulţi îşi strâng mâinile nemaiputând pronunţa nici un cuvânt.
În atare împrejurări la Chişinău, acum 15 ani, în ziua de 9 aprilie 1918, românii basarabeni dintre Prut şi Nistru au hotărât să trăiască uniţi într-un stat naţional cu poporul român din România liberă. Au hotărât liber şi din propria iniţiativă.
În astfel de atmosferă s-a săvârşit primul act al unităţii noastre naţionale.
Majestatea Sa Regele Ferdinand ca răspuns la înştiinţarea noastră despre Unire a binevoit să ne trimită următoarea telegramă:
„Cu adâncă emoţiune şi cu inima plină de bucurie am primit ştirea despre spontanul act ce s-a săvârşit atât de puternic în timpul din urmă în inimile moldovenilor de peste Prut, și care a primit prin votul înălţător al Sfatului Ţării o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat în zile de restriște ca o dulce mângâiere să văd după 100 de ani pe fraţii basarabeni reveniţi iarăşi la Patria-Mamă.
Aduc prinosul meu de caldă mulţumire Domniei Voastre şi Sfatului Ţării, ale cărui patriotice sforţări au fost încoronate cu succes.
În aceste momente solemne şi înălţătoare pentru Patrie, de aici înainte, vă trimit la toţi cetăţenii din noua Românie de peste Prut regescul Meu salut, înconjurând-vă cu aceeaşi inimă caldă şi iubire frăţească.
FERDINAND.

*
* *

Să ne mai fie îngăduit acuma după 15 ani să facem oarecare constatări.
Poporul basarabean român prin marea revoluţie rusească şi-a dobândit toate libertăţile. Dar după cum spunea Simion Bărnuţiu în 1848 pe câmpia de la „libertatea fără naţionalitate însemnează moartea unui popor”.
Pentru a nu muri, poporul român basarabean a hotărât Unirea cu Patria-Mamă, aplicând, unul din primii, marele principiu de autodeterminare a popoarelor ce răsărea pe firmamentul omenirii.
Pentru trăinicia Unirii, era necesar ca ea să fie nu consecinţa cuceririi, ci rezultatul unei sincere expresii a voinţei românilor de pretutindeni de a avea o viaţă comună în sânul neamului întregit.
Spre fericirea neamului românesc aşa s-au şi întâmplat.
Basarabia, Bucovina şi Ardealul n-au fost cucerite contra voinţei lor. Adunările naţionale din Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia au exprimat liber, din propria iniţiativă, voinţa românilor din aceste provincii de a avea o Patrie comună, de a crea România Mare în jurul micului vechi regat.
Unirea s-a făcut în condiţii atât de favorabile – aceasta nu trebuie s-o uităm niciodată, fiindcă a existat micul, vechiul regat ca stat liber şi independent, care în momentele hotărâtoare n-a ezitat o clipă să aducă prin glorioasa lui armată pe altarul întregirii neamului toate jertfele şi tot ajutorul cerut de fraţii de primprejur subjugaţi.
„Pământ şi drepturi” era strigătul moldovenilor basarabeni sub dominaţia străină.
Tot pământul a trecut în întregime în mâinile moldovenilor muncitori ce vor fi de-a pururea zidul de nepătruns răsăritean al Statului nostru; toate drepturile, în frunte cu dreptul de a vorbi peste tot locul în limba neamului, – românii din Basarabia le-au căpătat numai atunci când ei s-au unit cu Patria-Mamă pentru a duce mai departe o viaţă comună – politică, socială, economică şi culturală – în zilele de fericire ca şi în zilele de restrişte.
La cultura neamului românesc au contribuit şi românii din Basarabia, cu toate că Prutul era graniţa cea mai de nepătruns pentru influenţele din România liberă.
E destul să pomenim numele lui Constantin Stamati, Alecu Rusu, Alexandru Donici, Bogdan Petriceicu Hâjdău. Soarta a vorbit ca noi cei mai despărţiţi şi mai ameninţaţi să ne pierdem limba, – să dăm prin poetul basarabean Mateevici cea mai frumoasă poezie despre limba română.
Vă aduceţi aminte:

„Limba noastră i-o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară,
Pe moşie revărsată”

şi apoi:

„Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng şi care-o cântă
Pe la vatra lor ţăranii”

Verigi puternice o leagă sufleteşte pe Basarabia de România Mare.
Este în primul rând acelaşi sânge care s-a vărsat în abundenţă în luptele seculare pentru Unire şi care curge în vinele tuturor românilor de la Nistru până la Tisa, hotărâţi să trăiască în unire.

Este aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă transmisă de sute de ani din generaţie în generaţie, care au plămădit sufletul românesc, atât de statornic în existenţa lui şi atât de dârz în apărarea drepturilor şi dreptăţii cauzelor româneşti.
Mai sunt amintiri ce nu se şterg despre originea comună, o aşezare comună pe pământul strămoşesc, o istorie comună, care ţin nestinse aspiraţiunile permanente ale unui neam.

Şi toate acestea verigi şi încă multe altele i-au făcut pe românii din Ardeal după 1000 de ani, pe cei din Bucovina după 150 de ani, iar pe cei din Basarabia după 100 de ani viaţă răzleață, – în momentul pregătirii de istorie să se scoale toţi ca unul pentru a-şi clădi o viaţă în Unire. Acesta este adevărul.

Unirea Basarabiei a fost recunoscătoare de toate popoarele – dintru întâi de Puterile Centrale şi pe urmă de marii aliaţi prin Tratatul de la Paris din octombrie 1920, în care Tratat se spune hotărât: Înaltele părţi contractate – Imperiului Britanic, Franţa, Italia, Japonia, declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei”.

Avem toată convingerea că va veni timpul când şi poporul rus va recunoaşte dreptul şi dreptatea noastră asupra acestui ţinut românesc.
Dar tăria Basarabiei româneşti se bizuie nu atât pe Tratatul Internaţional, cât pe conştiinţa generală românească, cum că această provincie este şi a fost a noastră a României Mari. Iar solidaritatea Unirii se sprijină pe hotărârea celor 18.000.000 de români de a apăra cu sânge şi fier şi de a păstra neamul cu orice sacrificii.”

Aceste momente cruciale aveau loc exact acum 99 de ani în urmă. Pronia istoriei și-a exercitat cu brio misiunea. Și aceste rânduri se doresc o spovedanie o confirmă cu prisosință…