Se făcea că am plecat cu fratele Gheorghe acasă, la părinţi, în satul Bardaru. Am adus cu noi ceapă, cartofi şi alte legume pe care ţăranii noştri, se pare, nu au cum să le mai crească. Ajungând, am adăpostit în beci cele aduse, am făcut curăţenie prin curte, cu gândul să intrăm în casă mai târziu. În jur – un peisaj lugubru, totul se află în ceaţă şi-i o tristeţe ca după cutremur. Pe colo, pe dincolo apare câte o umbră de om şi îndată dispare… Pe uliţa de lângă casa noastră se aude o maşină. Cineva scoate capul pe geam şi întreabă: „Ce mai faci, bade Vasile?”. Este Ghiţă al lelei Ana, vecina noastră bună – ultima dintre ţăranii frumoşi ai satului, stăpâni ai ţării de la ţară -, care a plecat în lumea celor drepţi. N-am reuşit să răspund, căci umbra lui Ghiţă a dispărut tot atât de repede cum apăruse. „În viteza timpurilor de astăzi, nici n-ai când schimba o vorbă cu neamurile”, mi-am zis, de parcă întâmplarea ar fi avut loc aievea. Satul a rămas doar cu vreo doi gospodăraşi de-alde Ghiţă şi gata. Te doare inima când vezi că pământul nu mai are cine să-l lucreze. Toţi au plecat şi se umilesc în faţa străinilor departe de casă.
La un moment dat, apare în pragul uşii fratele Ion. El o sprijină pe mama, îi spune ceva şi arăta cu mâna spre noi, ca şi cum: „Uită-te, au venit şi ei acasă…”. Mama era cu broboada trasă pe ochi, parcă pentru a nu vedea ce se mai întâmplă pe pământul acesta. Ion a dispărut, dar umbra mamei a continuat să se mişte spre poartă. A ieşit în drum şi se îndepărtează, micşorându-se… „Mamă-ă-ă! Mamă-ă-ă-ă!”, am strigat de-mi părea că se clatină orizonturile, dar ea nu s-a oprit, nici faţa n-a mai întors-o. Stăteam disperat în mijlocul curţii şi regretam că nu am intrat mai întâi în casă, unde aş fi găsit-o şi aş fi schimbat o vorbă cu ea. Am mai strigat, am alergat până pe uliţa satului, dar n-am mai ajuns-o pe scumpa mea mamă…
Când m-am trezit, aveam perna udă de lacrimi, iar imaginea mamei din acel vis mă frământă şi astăzi. Oare de ce mamele noastre – cele plecate în lumea dreaptă, Dumnezeu să le ierte – nu mai vor să răspundă la strigătele copiilor lor? Probabil, toţi părinţii noştri – cei trecuţi după orizonturile sfinte – nu mai vor să întoarcă faţa către noi, ca să nu vadă ce se întâmplă pe pământul unde ne-au lăsat stăpâni. Ei sunt dezamăgiţi de copiii lor, care s-au deprins a trăi o viaţă de laşi printre trădători şi vânzători de neam. De jur-împrejur – numai mititei şi nătărăi, de parcă nu ne-am trage dintr-un neam cu demnitate…
Întors de la Bardaru la Chişinău, trec pe strada Vasile Alecsandri, o întorc pe Mihail Kogălniceanu şi ajung la Nicolae Iorga. Doamne, ce înaintaşi! Ca cireşii în floare, ca stejarii, iar contemporanii noştri, vai de ei, se comportă ca nişte mişei. Mititeii de azi sunt buni numai de dezmăţuri politice, zilnic fac trucuri comuniste sau cominterniste şi se bucură că noi nu ne mai revoltăm, că nu mai strigăm, ci stăm ca boii înjugaţi la carul lor şi îi răbdăm. Dar nu asta ne-au lăsat părinţii noştri ca testament de demnitate. Ei ne-au vrut urmaşi de-ai lor, în foc de doină cu tricolor. De ce-i dezamăgim? De ce pe palma asta de pământ nu se mai întâmplă nimic bun? Sunt nişte întrebări pe care astăzi ar trebui să şi le pună toţi basarabenii care nu s-au vrut şi nu se vor mototoliţi asemeni unor cârpe de către politicienii în care am avut încredere, dar care şi-au pierdut obrazul şi îşi bat joc de noi. În caz contrar, temerea mea ar putea să se adeverească: părinţii noştri nu vor mai vrea să vorbească nici în vise cu noi… Oare ce poate fi mai trist şi mai dureros?
