Mulţi au vorbit, dar mult mai mulţi au tăcut. Laşii, mizerabilii, „politicii”!

Doare de-a dreptul ticăloşia pe care o emană „conducătorii” ţării…

Nu descreieraţii urlători care au împânzit până la sufocare mass-media, cică responsabilă, sunt cei care deranjează. Ăştia hămăie cât timp nu e cineva să-i oprească.

Deranjează ieşirile unor aşa-zişi conducători ai Moldovei, ca Marian Lupu, care în bălmăjeala de vorbe spuse pe 11 mai 2012 a demonstrat pe lângă lipsa de demnitate (de bărbăţie) şi deficienţă de logică.

 

Căci afirmând că cineva care promovează adevărul privind ocupaţia rusească din 1812 urmăreşte scopuri politice, se demască singur: fiindcă şi el, negând adevărul, la fel urmăreşte scopuri politice. Iar schimbând subiectul – de la declararea zilei de doliu, la lichidarea statalităţii – Lupu nu diferă cu nimic de indivizi ca Dodon sau Garbuz.

Chiar va dispărea Moldova dacă se va afirma – adevărul – că Rusia a ocupat estul Moldovei în 1812?! Lipsă de logică e puţin spus…

Celor care se lasă buimăciţi de dondăneala numiţilor anti-moldoveni le propun un exerciţiu de imaginaţie:

Dacă hoarda de slujbaşi ai Rusiei neagă faptul ocupaţiei ruseşti din 1812, cum explică ei retrocedarea în 1856 către Moldova a celor trei judeţe sudice – Cahul, Bolgrad şi Ismail? O consideră ocupaţie? Ocupaţie moldovenească a pământurilor moldoveneşti?

Dacă Rusia n-a ocupat estul Moldovei în 1812, reiese că nici Austria n-a ocupat nord-vestul Moldovei în 1774? Şi nici turcii n-au ocupat Chilia şi Cetatea Albă în 1484? Adică oricine năvălea peste moldoveni şi le răpea pământurile, o făcea cu acordul moldovenilor?!

Cum s-ar fi manifestat aşa-zişii „statalişti” dacă statul de dincolo de Prut s-ar fi numit azi Moldova? (pauză de gândire)

Răspunsul la ultima întrebare e cât se poate de simplu şi e luat din istoria de care se tem „fruntaşii” zilei: situaţia dată a existat!

Începând cu 1812, statul de dincolo de Prut s-a numit Moldova, iar ruşii au inventat o altă ţară – Basarabia, populată desigur cu basarabeni.

Aşa că „poporul moldovenesc” pe care se avântă să-l reprezinte astăzi tot felul de lepădături, ar fi fost azi „poporul basarabean” cu limba corespunzătoare – „basarabeană”. Oricâtă românofobie ar clocoti în indivizii în cauză, aceştia înţeleg foarte bine (sper) că de n-ar fi fost gura de aer naţional dintre anii 1918 şi 1940, azi n-am mai fi moldoveni. Demonstraţia e aproape, e dincolo de Nistru!

***

Orice eveniment istoric este complex în sine. Complexitate pentru înţelegerea căreia este obligatorie raportarea şi la alte evenimente istorice (şi ele complexe în sine), la prima vedere separate, dar care relevă un tablou, peste secole, unitar.

Hărţile de mai jos indică schimbările hotarelor Moldovei începând cu domniile urmaşilor lui Ştefan cel Mare până în prezent.

Concluzia principală care rezultă din istoria modificărilor teritoriale prin care a trecut statul Moldova este că pe tot parcursul existenţei sale, Ţara Moldovei, în hotarele ei tradiţionale recunoscute, a avut toate pământurile libere şi conduse de moldoveni doar de patru ori (perioadele medievale sunt aproximative):

între 1426 şi 1436
între 1465 şi 1484
între 1918 şi 1940
între 1941 şi 1944
Un total de numai 54 de ani de integritate statală moldovenească!

Dar „idealul” născut de domniile lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare a persistat în timp, şi, deşi istoria n-a fost deloc blândă cu Moldova, moldovenii au reuşit, pentru o scurtă perioadă ce-i drept, să aducă toate pământurile moldoveneşti în cadrul propriei ţări – România.

Tradiţional, hotarele Moldovei sunt Carpaţii, Nistrul, Dunărea şi Marea Neagră.

Odată cu înfrângerea de către otomani a armatei lui Ştefan cel Mare în 1484, sud-estul Moldovei începe să fie administrat direct de către turci, spre deosebire de restul Moldovei asupra căreia îşi vor manifesta doar suzeranitatea.

Astfel, întâi ţinuturile Chiliei şi Cetăţii Albe, iar mai apoi şi cel al Tighinei sunt transformate în raiale, teritorii în care se aplicau legile otomane şi în care staţionau permanent trupe ale sultanului.

În teritoriul rămas sub controlul domnitorilor Moldovei se aplicau legile locului, moschei nu puteau fi construite, iar prezenţa militară a turcilor nu era permanentă. Totuşi ţara era vasală, bir se plătea, iar domnii trebuiau confirmaţi de sultan.

Sec. XVI-XVII

La începutul secolului al 18-lea, în urma conflictelor militare tot mai dese cu Imperiul Rus, dar mai ales după trădarea din 1711 a lui Dimitrie Cantemir, Poarta Otomană formează o nouă raia, în ţinutul Hotinului.

1715

În 1774 Imperiul Austriac (al Habsburgilor) ocupă nord-vestul Moldovei, pe care începe să-l denumească Bucovina.

În 1792 Rusia devine vecin cu Moldova. După ocuparea litoralului nordic al Mării Negre, Imperiul Rus începe colonizarea acestuia în special cu velicoruşi, a cărei consecinţă se resimte şi azi (sudul rusofon al Ucrainei).

După ce în 1792 a ocupat teritoriile estice ale Statului Polono-Lituanian, Rusia ocupă în 1793 şi restul teritoriului acestuia, aflat în vecinătatea Moldovei.

Pe 16 mai 1812 Rusia ocupă estul Moldovei.

Intenţia Imperiului Rus a fost anexarea ambelor principate române, ca mai apoi să insiste doar pe anexarea întregii Moldove, după – pe anexarea Moldovei dintre Siret şi Nistru, iar odată cu creşterea pericolului napoleonian să ajungă să ceară doar ţinuturile moldoveneşti aflate sub conducerea directă a turcilor, adică Hotinul, Tighina, Cetatea Albă şi Chilia.

Însă în rezultatul manevrelor diplomatice Imperiul Rus pune mâna şi pe ţinuturile aflate sub controlul domnilor moldoveni (Soroca, Orhei, Lăpuşna, Tigheci şi cea mai mare parte a ţinutului Iaşi). La fel ca în cazul anexării nord-vestului Moldovei de către austrieci, anexarea jumătăţii răsăritene a Moldovei s-a făcut cu încălcarea normelor internaţionale, prin cedarea unui teritoriu vasal (autonom).

Spre deosebire de statutul pe care îl avea Moldova în calitatea sa de vasal al turcilor (legi proprii, limbă proprie, biserică proprie), pământurile moldoveneşti ocupate de ruşi sunt integrate complet în imperiul rus, legile locale fiind înlocuite de cele ruseşti, limba rusească devine singura oficială, biserica moldovenilor este trecută ilegal în subordinea celei ruseşti.

În 1856, ca urmare a înfrângerii suferite în Războiul Crimeii, Rusia este obligată să retrocedeze Moldovei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail.

În 1859 Moldova şi Muntenia se unesc sub conducerea domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza.

Un lucru extrem de important pe care îl omit intenţionat anti-moldovenii aflaţi în slujba Rusiei este că Unirea din 1859 a fost făcută şi de moldovenii din stânga Prutului, din actuala Republică Moldova – Cahul, şi de moldovenii din sudul Basarabiei, din actuala regiune Odesa a Ucrainei – Ismail şi Bolgrad, dar şi de moldovenii din nordul ocupat al Moldovei, azi în regiunea Cernăuţi a Ucrainei – Herţa.

Actul Unirii Moldovei şi Munteniei a fost expresia voinţei tuturor moldovenilor liberi şi a fost singura cale de a rezista în faţa ambiţiilor expansioniste ale ruşilor.

În urma războiului cu turcii din 1877-1878, Rusia re-anexează judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, fiind de acord cu trecerea Dobrogei sub controlul României.

Deşi schimbul respectiv pare a fi echitabil, atât teritorial, cât şi economic, faptul că Rusia a oferit un teritoriu ce nu-i aparţinea – Dobrogea – în schimbul altui teritoriu care la fel nu era al ei, este elocvent în privinţa politicii duse de Rusia.

În acelaşi fel Rusia a procedat şi după al doilea război mondial când a acordat Lituaniei şi Poloniei teritorii asupra cărora nu avea niciun drept.

În privinţa celor trei judeţe moldoveneşti re-ocupate de ruşi a mai contat şi faptul că administrarea Dobrogei ca o exclavă nu era convenabilă, dar şi faptul că Rusia nu admitea retrocedarea teritoriilor pe care le-a ocupat cândva.

După ce la 24 ianuarie 1918 Republica Democratică Moldovenească, în hotarele pământurilor moldoveneşti ocupate de ruşi în 1812, şi-a declarat independenţa faţă de Rusia (lucru la fel ignorat de ţipătorii pro-ruşi), la 27 martie 1918 moldovenii dintre Prut şi Nistru decid să se unească cu România, care la acea dată înseamna, practic, doar vestul Moldovei.

În condiţiile în care sudul României, Muntenia şi Dobrogea, era ocupat de armatele Austro-Ungariei, Germaniei şi Bulgariei, regele, guvernul şi armata s-au retras în Moldova, Iaşiul devenind capitală. Cu atât e mai grăitoare voinţa moldovenilor din stânga Prutului de-a reveni în hotarele fireşti, cu cât situaţia în care se afla România era de-a dreptul dezastruoasă.

Or, moldovenii basarabeni au preferat unirea cu o ţară înfrântă în război, ocupată de inamic, obligată să plătească despăgubiri, cu o societate alarmată de consecinţele pierderilor suferite, decât să rămână într-o Rusie în care bolşevicul Lenin promitea marea şi sarea.

Iar celor care contestă Unirea din 27 martie 1918, le recomand să privească atent harta de mai jos. Moldova ocupată de ruşi s-a unit cu Moldova liberă!

La 28 noiembrie 1918 Congresul general al Bucovinei (nord-vestul Moldovei istorice) votează „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. E de remarcat menţinerea capitalei României la Iaşi, deşi trupele ocupante austro-ungare, germane şi bulgare au părăsit ţara.

Astfel pentru prima dată după 1484, în 1918 toate pământurile Moldovei s-au unit într-un stat propriu, liber şi independent.

În 1924 ruşii, plănuind re-ocuparea Moldovei dintre Prut şi Nistru, denumită de ei Basarabia, crează în cadrul Ucrainei sovietice aşa-zisa RASSM (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească). A se observa teritoriul întins pe care îl avea acestă entitate în raport cu Transnistria sovietică de mai târziu şi centrul aflat la Balta faţă de Tiraspol.

Pe 28 iunie 1940 URSS ocupă estul şi nordul Moldovei (Basarabia şi partea de nord a Bucovinei, dar şi ţinutul Herţei).

Ocupanţii ruşi formează aşa-zisa RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) din fostele judeţe interbelice Soroca, Bălţi, Orhei, Lăpuşna, Tighina şi Cahul plus o fâşie îngustă de pământ de pe malul Nistrului din cadrul fostei RASSM.

Teritoriul fostelor judeţe Hotin, Ismail, Cetatea Albă, Cernăuţi, Storojineţ şi Rădăuţi, dar şi partea estică a RASSM au fost incluse în Ucraina Sovietică (RSSU).

În 1941 România recuperează teritoriile ocupate de sovietici în 1940, continuând să înainteze şi peste Nistru. În teritoriul dintre Nistru şi Bugul de Sud, ocupat de armata română şi de aliaţii germani, a fost instituită o administraţie românească.

În 1944 URSS re-ocupă teritoriile moldoveneşti ocupate în 1940, modificând hotarele RSSM, dar lăsând pământuri moldoveneşti în cadrul Ucrainei.

Pe 27 august 1991 Republica Moldova îşi declară independenţa faţă de URSS.

Din fostele raioane ale RASSM, Tighina şi câteva sate de pe malul drept al Nistrului, Rusia formează aşa-zisa Pridnestrovie, un stat-marionetă. Câteva localităţi de pe malul stâng rămân loiale Chişinăului, atrăgând de peste 20 de ani furia separatiştilor de la Tiraspol.

Deşi formal independentă, Republica Moldova rămâne şi azi, după 20 de la ieşirea din URSS, un stat ocupat de ruşi, atât militar, cât mai ales politic şi economic.

Dar şi religios, prin existenţa Mitropoliei ruseşti conduse de Vladimir Cantarean. În ce priveşte această grupare anti-moldovenească de clerici trebuie precizat un amănunt: ei îşi zic Mitropolie a întregii Moldove! Conform logicii fireşti acest lucru ar însemna următoarele:

1) Ruşii nu recunosc existenţa moldovenilor din afara Republicii Moldova, implicit nici a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, adevărata Biserică a moldovenilor, sau 2) Ruşii consideră că jurisdicţia lor se extinde până la Carpaţi, sau 3) Ruşii habar n-au de altceva decât de ei înşişi, denumind Mitropolia rusească din Chişinău după modelul moscovit (Patriarhia Întregii Rusii).

Această uniune de preoţi, apărută odată cu ocupaţia rusească din 1812, când un cleric, G. Bănulescu-Bodoni, proslăvit azi de clericii succesori, pleda pentru ruperea din cadrul Mitropoliei Moldovei, contrar normelor canonice bisericeşti, a eparhiilor moldoveneşti ocupate de Rusia, a slujit şi continuă să slujească stăpânului-patriarh de Moscova, prin extensie – statului rus…

Atitudinea ruşilor faţă de infima Moldovă şi faţă de istoria ei este de înţeles. Ei au istoria lor. Şi conducători care să le bage bine în cap că odată cu admiterea ocupaţiei Moldovei din 1812, vor fi nevoiţi, automat, să recunoască şi ocupaţiile din 1940 şi 1944.

Dar ce-o fi în mintea „moldovenilor”?!!…

Privind retrospectiv istoria zbuciumată a Moldovei se poate afirma cu certitudine că:

de ocupaţia turcească am scăpat.
de ocupaţia austriacă am scăpat.
Dar când scăpăm de ocupaţia rusească?!

Post-scriptum: Toţi cei care-şi zic „patrioţi”, „statalişti”, „pragmatici”, „roşii”, „mai roşii”, „rozi”, „de stânga” etc. şi care admit ocupaţiile ruseşti, dar cu precizarea că ruşii, pe lângă războaie, foamete, deportări, crime, deznaţionalizare, au adus moldovenilor şi foloase de genul construirii şcolilor, spitalelor, uzinelor de tot felul, pot fi numiţi oricum, dar nu moldoveni. Nici măcar mancurţi. Aceşti indivizi sunt slujbaşi conştienţi ai Moscovei. Şi nimic mai mult.

Chiar n-au avut ori să nu fi fost moldovenii capabili să-şi construiască şcoli, spitale şi industrie dacă nu năvăleau (şi rămâneau) ruşii în 1812, în 1940 şi 1944?!…

AUTOR: Max Ciudin

SURSA:  NATIADINURMA.WORDPRESS.COM