Op-Ed. De la Romanovi la Putin: război şi stat în Imperiul Rus

Politica Rusiei  face apel, din chiar momentul întemeierii Imperiului, la instrumentul războiului. Iar războiul este inseparabil de modul în care regimul autocratic se construieşte şi se consolidează, căci despotismul şi  agresivitatea externă se potenţează reciproc. Conducătorii Rusiei privesc expansiunea teritorială ca pe mandatul fără de care propria lor guvernare ar fi una ilegitimă. De aproape trei secole, condiţia statului rus a fost  definită de   vocaţia anexiunii : războaiele sunt treptele pe  care Rusia urcă spre ţinta măreţiei ei.

          Ordinea autocraţiei a fost şubrezită în momentele în care reculul strategic provocat de înfrângerile militare a  oferit ocazia unui reformări, fie şi parţiale.  Invincibilitatea  statului a fost înlăturată pe câmpul de luptă, deschizând un capitol de căutări şi de schimbări. Eşecurile au însemnat, în secolele  XIX şi XX, prilejul unor mutaţii spectaculoase.  Stabilitatea despotismului a fost asigurată doar de triumful ce ocaziona o nouă exaltare a grandorii puterii ruse.

Brutalitate şi despotism

           Pentru Imperiul Rus, cel de dinainte de  1917,  înfrângerile umilitoare au constituit fundalul experimentelor  constituţionale care au temperat autocraţia.  Epoca marilor reforme  iniţiate de Alexandru al II-lea este răspunsul politic la catastrofa din Crimeea. Concesiiile lui Nicolae al II-lea au ca  scop evitarea  colapsului provocat de  războiul cu Japonia.  Deloc paradoxal, slăbiciunea Imperiului  permite o modestă şi limitată creştere a libertăţii politice în Rusia.

          Iar acest tipar al  înfrângerii ce  înseamnă prilej pentru schimbare este  vizibil şi în momentul  în care perestroika şi glasnost sunt imaginate de către elita sovietică. Nu este vorba aici de un gest de generozitate umanistă, ci de  evaluarea  impasului generat de imposibilitatea de a menţine un ritm al înarmării şi al confruntării.   Anul 1991 este posibil doar pentru că URSS pierde “războiul rece”.

            Regimul Putin se înrădăcinează în această tradiţie  marcată de trauma lichidării URSS şi de episoadele de retragere ce urmează:  ca şi în cazul  nazismului,  putinismul apelează la un mit fondator al umilirii şi al trădării.   Ascensiunea lui Putin este grăbită de un război, cel cecen, menit să restabilească prestigiul imperial.

          Ferocitatea cu care Vladimir Putin urmează politica de agresiune în Ucraina nu este un accident, ci  reflexul  înţelegerii acestei dinamici  istorice.   Cleptocraţia lui Putin este dependentă, spre a supravieţui, de  un stat al arbitrariului şi al controlului totalitar.  Vocaţia imperială  serveşte spre a întări edificiul autocraţiei. Resentimentul  anti-occidental este utilizat drept combustibil al acestui război ce vizează  restabilirea puterii  ruse în zonele privite ca aparţinând, istoric, Imperiului.

          Regimul lui Putin este prizonierul  mecanismului ce marchează condiţia despotismului în  Rusia.   Eşecul unei campanii militare poate fi  începutul sfârşitului pentru o anumită ordine politică. De aici, energia infernală cu care Federaţia Rusă distruge oraşele şi satele Ucrainei. O Rusie care ar fi înfrântă în Ucraina ar putea cunoaşte instabilitatea ce subrezeşte arhitectura cazonă a dictaturii. Reculul  militar ar putea fi ocazia unei parţiale reforme, după cum ar putea fi prilejul imploziei statale.

          Perspectivele unor negocieri cu această Rusie ce reafirmă măreţia imperială prin tacticile crimelor de război  sunt excluse. Rusia îşi propune  să submineze, definitiv, statalitatea Ucrainei şi să demonstreze ţărilor de la  periferia ei colonială că orice tentativă de desprindere  le va fi fatală. Mesajul Moscovei nu este mai puţin brutal atunci când este adresat  fostei  Europe din lagărul socialist. Nostalgia ţarismului se suprapune peste nostalgia sovietică. Barajele  de artilerie din Ucraina sunt manifestul prin care se rosteşte voinţa Rusiei de a reveni în acest spaţiu abandonat după 1991.

          Politica Moscovei este, acum, ca şi în trecutul ultimelor trei secole, una a violenţei, intimidării şi şantajului. Divizarea treptată a Ocidentului şi uzura unui război de lungă durată sunt factorii pe care mizează Putin şi  cercul său.  Pentru Federaţia Rusă, un viitor  care ar exclude   distrugerea  Ucrainei ca stat ar fi unul neliniştitor. Un experiment atlantic şi democratic la graniţele sale ar putea acţiona ca un precedent. Teama de contaminarea democratică este centrală în imaginarul putinist.

          Iată de ce războiul din Ucraina este cel din urmă pariu al Imperiului. Federaţia Rusă  nu poate accepta un rol care să nu fie unul de dominaţie globală. Ambiţia putinismului este aceea de a reafirma măreţia, prin barbarie şi teroare. Pe urmele Romanovilor şi ale lui  Stalin, Putin  crede  în unicitatea mesianică a destimului Rusiei.   Soliditatea  dictaturii sale depinde de  victoria  militară: viitorul   despotismului putinist se decide în Ucraina.

Ioan Stanomir