Politică

Op-Ed. Războiul de 105 ani al Moscovei cu lumea şi de ce a venit timpul „aterizării” la realitate

„Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Așa că, după roadele lor îi veți recunoaște” (Evanghelia după Matei, 7: 18-20)

Violența nu prosperă şi nu poate prospera de una singură; ea este inevitabil împletită cu minciuna” (Aleksandr Soljenițîn)

Agresiunea armată inițiată de Rusia împotriva Ucrainei la 24 februarie 2022 nu se va termina la fel ca cele din 1991 (împotriva Republicii Moldova), 2008 (împotriva Georgiei) sau 2014 (tot împotriva Ucraina). Războiul pornit de Rusia este, de această dată, prea mare – geografic, dar şi prin obiective – pentru a fi „îngheţat” prin metodele ei precedente. Nici măcar Moscova nu mai dispune de „frigiderul geopolitic” necesar pentru a-şi răci propriul război fierbinte, iar Occidentul, de această dată, pare decis să reziste. Fie Ucraina va câştiga militar, va elibera toate teritoriile sale internațional recunoscute, şi tranziția reală spre un nou regim va începe la Moscova, fie Ucraina va fi copleșită militar sau redusă la teritoriile sale vestice, caz în care Occidentul va trebui să treacă permanent pe picior de război, nu neapărat „rece”.

Principala asemănare între medicină şi relațiile internaţionale constă în aceea că şansele de vindecare, respectiv de rezolvare a unui dosar de politică externă, sunt aproape nule în absenţa unui diagnostic corect. La 14 septembrie 2022, preşedinta Comisiei Europene, dna. Ursula von der Leyen, în discursul anual privind Starea Uniunii (Europene), a admis, implicit, eroarea gravă de diagnosticare făcută în cazul Rusiei, afirmând că „ar fi trebuit ascultate vocile din interiorul Uniunii, (…) din Europa Centrală şi de Est, care au avertizat că Putin nu se va opri„. Desigur, o recunoaştere a erorii este, oricând şi de departe, preferabilă perseverării în acea eroare. În acest caz, înţelegerea de către membrii central-est europeni ai UE a faptului că stăpânul de la Kremlin nu se va opri, respectiv că nu se mulțumi cu rapturile teritoriale din 2014 şi cele anterioare, avea la bază înţelegerea faptului că regimul pe care Vladimir Putin îl patronează nu se putea opri datorită însăși naturii sale profunde.

Nu este surprinzător faptul că statele central-est europene membre ale UE, după trauma istorică suferită ca urmare a plasării lor cu forța, timp de 45 de ani, în sfera de influenţă a URSS, au în prezent o mult mai bună înţelegere a naturii regimului politic şi economic de la Moscova, deci şi asupra intențiilor sale reale. Mai surprinzătoare, deși nu inexplicabilă, a fost raportarea din ultimele două decenii a majorităţii elitelor politice, dar şi a celor economice, academice, intelectuale, mass media din statele occidentale la regimul Putin. Fiind vorba de erori foarte grave, politice, economice, juridice, intelectuale, de securitate şi, nu în ultimul rând, de logică elementară, erori care au contribuit, cel puţin indirect, şi pe o durată neîntreruptă de peste 20 de ani, la atingerea de către decidenţii de la Moscova a unui nivel de auto-încredere suficient pentru a risca declanşarea unui război având ca obiectiv de etapă lichidarea statalității Ucrainei sau transformarea ei în stat vasal, este nevoie de depășirea nivelului acceptării indirecte a erorii politice, nivel atins de preşedinta Comisiei Europene la 14 septembrie 2022, şi intrarea în zona unei analize serioase a „politicii răsăritene” a UE, şi a politicii față de Rusia a fiecărui stat membru în parte, cel puţin din ultimii 20 ani, analiză care să fie finalizată cu concluzii având utilitate operaţională clară de politică externă. Nu este vorba de un exercițiu academic: de această analiză depinde însăși supraviețuirea lumii libere.

Datele fundamentale ale „chestiunii ruse”

Așa-zisa Revoluție din Octombrie este un mit lansat de învingători, de bolșevici, şi înghițit nemestecat de cercurile progresiste din Occident” (Aleksandr Soljenițîn)

La nivelul entității statale cunoscută azi oficial ca „Federaţia Rusă”, în termeni de cine deţine puterea reală în stat şi de mecanismele de exercitare efectivă a acesteia, continuitatea politică este neîntreruptă din 7 noiembrie 1917 (25 octombrie 1917 pe stil vechi). Atunci, sub pretextul ideologic al iniţerii „revoluţiei proletare”, un grup restrâns numeric dar foarte bine organizat de conspiratori cu idei politice extremiste, de factură clar criminală, condus de Vladimir Lenin, a profitat de haosul provocat de prăbușirea Imperiului Rus şi de ezitările liderilor efemerei republici democratice care i-a succedat, preluând puterea printr-o lovitură de stat. În singurul scrutin relativ liber organizat în Rusia după lovitura de stat, la 12 noiembrie 1917, „comuniştii” (bolşevicii) au obținut doar 24% din voturi, deși chiar ei organizaseră scrutinul, un semnal clar că majoritatea societății ruse respingea programul lor politic.

La 2 ianuarie 1918, nu întâmplător înainte de convocarea Adunării Constituante alese la 12 noiembrie 2017, a avut loc evenimentul instituțional fondator al noului regim: V. Lenin a semnat decretul de înfiinţare a CEKA, poliţia politică secretă oficial abilitată „să combată contrarevoluția şi sabotajul”, în fapt împuternicită să utilizeze orice mijloace (de la asasinate extrajudiciare până la crime împotriva umanității şi genocid) pentru a preveni pierderea puterii politice de către puciștii de la 7 noiembrie 1917. Prima, şi ultima, sesiune a Adunării Constituante a avut loc la 5 ianuarie 1918, iar direcţia dezbaterilor a evidenţiat rapid faptul că bolşevicii nu-şi vor putea impune voința asupra celorlalte partide rusești, prin metode politice. Ca urmare, la 6 ianuarie 1918, bolşevicii au dizolvat prin forță Adunarea dând practic a doua lovitură de stat în mai puţin de 3 luni. Jocul tactic „de-a revoluția şi democrația” s-a încheiat abrupt în Rusia în ianuarie 1918, bolșevicii introducând regimul „partidului unic” (un evident pleonasm politic, care se traducea, în fapt, prin conducerea ţării pe baza voinţei discreţionare a câtorva lideri de la vârful acestui „partid”), regim camuflat propagandistic ca „dictatură a  proletariatului”. 

Pentru a-şi păstra puterea uzurpată şi a-şi impune fără limite voinţa asupra societăţii din spaţiul fostului Imperiu Rus, bolşevicii nu au ezitat să angajeze un război civil care timp de 4 ani, până în 1922, a provocat 10–12 milioane de victime, fiind din acest punct de vedere de 3 ori mai distrugător pentru ruşi şi celelalte naţiuni din fostul imperiu decât Primul Război Mondial (în care muriseră 3,5–4 milioane de oameni). Victoria bolşevicilor în războiul civil a fost consemnată la 30 decembrie 1922 prin declaraţia de constituire a URSS – „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” – entitatea geopolitică „de suflet” a lui V. Putin, care a etichetat în 2005 „prăbuşirea” URSS din 1991 ca fiind „cea mai mare catastrofă politică a secolului XX” . Declarația din 30 decembrie 1922 – de la adoptarea căreia tocmai s-au împlinit 100 de ani, aspect deloc de neglijat în contextul războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei – a consemnat atunci nu doar dispariția geopolitică a „Rusiei istorice” (afirmația lui V. Putin că „Uniunea Sovietică a fost Marea Rusie” este una istoric complet falsă, pierdută însă în „ghemul de minciuni” şi răstălmăciri pe care îl învârte acum propaganda oficială de la Moscova), dar şi, prin afirmarea explicită a obiectivului fundamental al URSS de „a primi toate popoarele lumii  în componența viitoarei Republici Socialiste Sovietice Mondiale„, o declarație potențială de război făcută restului lumii, declaraţie de care deținătorii puterii de la Kremlin nu s-au dezis nicio clipă din 1922 până astăzi.

„Instituția specială” înființată de Lenin la 2 ianuarie 1918 reprezintă până astăzi coloana vertebrală a sistemului politic şi de putere de la Moscova, funcționând în cei 105 ani care au trecut de atunci sub diferite denumiri oficiale, fiecare generând propriul acronim: CEKA, OGPU, NKGB, NKVD, MGB, KGB, FSB. Sarcina ei fundamentală a fost, din primul moment apărarea prin orice mijloace, interne şi externe, a „verticalei leniniste a puterii” partidului înființat de V.I. Lenin în 1903, respectiv a puterii discreționare obținute de acesta în 1917 pe teritoriul fostului Imperiu Rus, şi a privilegiilor materiale colosale dobândite de liderii partidului, pe baza deținerii acestei puteri discreționare. „Metodele şi mijloacele specifice” de activitate au rămas în linii mari aceleași, fiind operate doar ajustări tactice la progresul tehnologic şi, mai recent, la fenomenul globalizării. Obiectivul „instituției” nu a fost însă nicio clipă, şi nu este nici în prezent, negociabil şi nici măcar considerat marginal reformabil, şi asta se vede perfect în mesajele periodice de amenințare lansate de V. Putin şi acoliții lui după ce războiul împotriva Ucrainei a început să meargă tot mai rău pentru Rusia, mesaje al căror numitor comun ar putea fi rezumat astfel: „Dacă vom simți vreo amenințare la adresa monopolului nostru asupra puterii în Rusia, vom lua în calcul să distrugem toată lumea odată cu noi”.

După 1922 a avut loc treptat o acceptare cvasi-generală, la nivelul elitelor politice şi intelectuale din Occident, a teoriei conform căreia „URSS nu este altceva decât o continuare a Imperiului Rus, şi a imperialismului rusesc, într-o altă formă şi cu o altă doctrină”, teorie care a ignorat aproape complet universalismul mesianic revoluționar şi caracterului criminogen fără precedent ale regimului instalat la Moscova în 1917, chiar şi prin raportare la defunctul Imperiu Rus, ignorare care stă, până astăzi, la baza multor erori analitice occidentale privind regimul Putin, motivațiile şi obiectivele acestuia, respectiv la baza neînțelegerii ADN-ului kleptocratic-leninist al Rusiei de azi, rezultat din mutația ADN-ului inițial revoluționar-leninist.

În termenii consacrați de Daren Acemoglu şi James Robinson în bestsellerul lor „De ce eșuează națiunile”, apărut în 2012, populația URSS/Rusiei a trăit constant, după 1917, la discreția unora dintre cele mai „extractive” instituții politice şi economice din istoria omenirii. În opoziție cu instituțiile „incluzive”, singurele capabile să asigure o relativă echitate în distribuția resurselor, deci în ultimă instanță să asigure progresul social şi ieșirea din sărăcie, autorii au definit instituțiile „extractive” ca fiind principala piedică în calea dezvoltării şi modernizării națiunilor şi statelor, indiferent de fundalul etnic, rasial, religios şi tradițional al acestora. Astfel, instituțiile „economic extractive” asigură transferul masiv de resurse spre vârful societății, pe bază de privilegii, monopoluri şi control asupra pieței şi comerțului (intern şi extern), iar cele „politic extractive” asigură protecția castei conducătoare, inclusiv prin controlul strict al accesului în aceasta, lichidarea oricărei tentative de competiție politică reală, şi asigură cadrul legal, juridic, administrativ şi de forță în care instituțiile „economice extractive” pot continua extragerea masivă de resurse de la baza societății şi transferarea acestora către vârf. Sub masca „construirii societății comuniste” şi a ideologiei marxist-leniniste, URSS a instaurat unul dintre cele mai feroce sisteme istorice de exploatare socială şi economică, de la imperiile antice din Mesopotamia şi Egipt şi de la cel medieval mongol încoace, bazat pe o combinație malignă între „metodele” sclavagiste şi cele feudale de guvernare şi control, sistem preluat în 1991, cu ajustări marginale, de Rusia. Rezultatul: la începutul anilor 2020, cei mai bogați 500 (cinci sute) de ruși acumulaseră averi mai mari decât cele cumulate de cei mai săraci 100 de milioane de ruşi.

Eșecul diplomațiilor occidentale în a rezolva „chestiunea germană” după 1918 a condus direct la deznodământul din 1945, care nu doar a substituit „chestiunea rusă” celei germane, dar a oferit şi cel mai formidabil alibi de „respectabilitate” internațională regimului politic de la Moscova prin metamorfozarea sa din stat revizionist agresor aliat cu Germania nazistă între 1939 – 1941, în stat membru al coaliției învingătoare a Națiunilor Unite între 1941 – 1945, alături de SUA şi UK (alibi exploatat la maximum şi fără scrupule până astăzi, după cum se observă în cazul retoricii obsesive a Moscovei despre „denazificarea” Ucrainei) şi, mai mult, i-a oferit un răgaz strategic de încă 45 de ani, pe care l-a folosit conform „fișei postului” din 1922, pentru infiltrare, subversiune, dezinformare, sabotaj, insurecții dirijate etc. împotriva puterilor occidentale (şi nu numai), percepute ca principal obstacol în calea „revoluției mondiale” dirijată de la Moscova.

Adevărata revoluție în Rusia nu a avut loc în 1917, ci începând cu 1985, când reformele lansate de (pe atunci) noul secretar general al PCUS, Mihail Gorbaciov, i-au convins pe liderii KGB că o reconfigurare la vârf a sistemului osificat marxist-leninist a devenit inevitabilă, iar în noua lui formă sistemul va avea ca „zeu” principal banul, nu pe Karl Marx sau Vladimir Lenin. Atunci au început transferurile controlate masive de „fonduri operative” în bănci occidentale dar şi pregătirea „marelui transfer” al activelor şi resurselor statului sovietic către „specialii” bine plasați pentru a profita de context. Deși a afirma caracterul corupt al URSS/Rusiei este deopotrivă un truism politico-economic şi o tautologie din punct de vedere logic (sistemul politic de la Moscova nu este doar corupt, ci este în sine o formă gravă de corupție), faptul este încă masiv subestimat în Occident, atât la nivel analitic, cât şi politic, situație probabil explicabilă inclusiv prin volumul uriaş al „activelor financiare” transferate de oligarhia rusă post-comunistă în Occident, în ultimii 20–30 de ani.

Într-un articol emblematic din martie 2019, intitulat „Corupția este Noul Comunism”, profesorul Michael Mandelbaum de la „John Hopkins” University a sintetizat în mod strălucit problema. Liderii URSS şi-au justificat monopolul puterii, pentru ei şi „partidul unic” comunist, prin ideologia marxist-leninistă, în numele căreia au cerut constant cetățenilor sovietici să facă sacrificii pentru „marea cauză” – edificarea „societății comuniste”, care ar fi urmat să asigure „egalitatea deplină” (nu întâmplător, obiectiv niciodată declarat ca fiind atins de către liderii comuniști). Oricât de coruptă ar fi fost clasa conducătoare a URSS, şi a fost foarte coruptă, ea a dispus până în 1991 de o ideologie pe care a putut să o susțină public pentru auto-legitimarea sa şi a regimului politic pe care îl încarna. În plus, privilegiile colosale (prin raportare la nivelul de viață al cetățenilor sovietici obișnuiți) acordate membrilor „nomenclaturii” sovietice nu au fost niciodată decuplate, cel puțin nu formal, de deținerea funcțiilor de conducere/comandă/control respective, şi nu derivau din drepturi private de proprietate (adică putea fi pierdute odată cu funcția, iar înainte de moartea lui Stalin în 1953 erau pierdute, de obicei, împreună cu viața). Această configurație de la vârful sistemului a început să basculeze în plan intern după 1985, iar influența externă a acestei basculări s-a manifestat imediat după 1991, când primele miliarde de dolari/euro „extrase” din Rusia au început să ia drumul Occidentului, împreună cu mulți membri ai „noii” clase conducătoare din Rusia (care, de fapt, era exact cea veche, asezonată cu ceva „sânge proaspăt” din zona criminalității organizate de drept comun). Acești bani au oferit Moscovei, odată cu instalarea regimului Putin în anul 2000, pârghii excepționale de politică externă, la care liderii URSS nici nu putuseră visa, cu toată constelația de „măsuri active” dirijate de KGB şi tot aportul „idioților utili” din lumea liberă, pe toată durata „războiului rece”.

Regimul condus de V. Putin reprezintă o hibridizare vizând resuscitarea sistemului sovietic prin renunțarea la ficțiunea „partidului comunist”, oricum o formă fără fond de la Stalin încoace, subordonarea deplină a armatei şi preluarea „statului” de către „instituția fondatoare”, KGB, care practic a devenit ea însăși statul, toate pe fundalul „domesticirii” regimului oligarhic-kleptocratic din perioada 1991–1999 şi subordonării oligarhiei şi crimei organizate prin forțarea capilor acestora în relații de tip vasal – suzeran. Acest regim, spre deosebire de cel sovietic anterior anului 1992, nu are o ideologie, sau mai exact are o cripto-ideologie pe care nu o poate însă invoca oficial şi public în sprijinul legitimării sale: ideologia îmbogățirii faraonice a unui grup reprezentând cel mult 0,005% din populație, pe baza accesului preferențial, monopolist şi în impunitate la banii publici şi resursele naturale colosale ale Rusiei. Cum nici măcar regimul Putin nu poate risca să-şi asume deschis „kleptocrația ca ideologie” (ar fi fost imposibil să ceară „sacrificii” cetățenilor obișnuiți pentru ca oligarhii ruși să-şi construiască a patra vilă în străinătate sau să-şi cumpere al treilea iaht, de exemplu), singura ieșire pentru regim a fost în direcția resuscitării unui naționalism agresiv pseudo-patriotic, șovin şi cu accente imperialiste fățișe (care speculează abil nostalgiile multor ruși după URSS, dar şi unele trăsături mai profunde ale culturii populare ruse), de natură să dea masei populației un sentiment de „apartenență”, implicit de acceptare a regimului.    

Într-un excepțional articol premonitoriu apărut la 7 martie 2015 în „National Review”, profesorul american George Weigel a estimat corect că în condițiile în care V. Putin nu va primi o ripostă serioasă după invadarea şi „anexarea” Crimeii în 2014, un nou război european va deveni probabil, şi va reprezenta un „dezastru neatenuat”. În respectivul articol, prof. Weigel a plasat „noua” ideologie a regimului Putin „în zona unde Lenin îl întâlnește pe Corleone” (trimitere la „nașul” mafiei siciliene Vito Corleone, din celebrul roman omonim scris de Mario Puzo) şi a avertizat cu privire la amenințarea letală pentru restul lumii pe care o reprezintă „kleptocraţia leninistă” de la Moscova, avertisment confirmat în mod tragic după 24 februarie 2022.

Drumul spre război sau „doctrina Beatles – Sinatra” (Back in the USSR, but in My Way)

În țara noastră (URSS) minciuna a ajuns nu numai o categorie morală, ci şi un stâlp al statului” (Aleksandr Soljenițîn)

Din perspectiva dreptului internațional şi sistemului relațiilor internaționale faptul evident şi indubitabil este că la 24 februarie 2022 statul oficial denumit „Federaţia Rusă” a lansat o agresiune militară directă, neprovocată şi premeditată împotriva Ucrainei, un stat vecin independent, suveran şi recunoscut internaţional în cadrul unor frontiere clare. Prin aceasta, decidenţii politici de la Moscova au încălcat flagrant şi brutal Carta ONU, la care Federaţia Rusă, ca stat succesor al URSS, este parte semnatară. Încercarea de „formalizare” ilegală de către puterea de la Moscova, în octombrie 2022, a unui rapt teritorial obținut prin forța armelor, a plasat această agresiune într-o poziție unică după 1945: este prima anexiune teritorială încercată unilateral, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, de un stat membru ONU, în disprețul şi cu sfidarea întregii comunități internaționale.

Aceasta nu a fost, desigur, prima încălcare de către URSS/Rusia a Cartei ONU, sau a tratatelor, convențiilor, acordurilor, protocoalelor etc. semnate de-a lungul anilor şi care sunt privite la Moscova, în perfectă continuitate după 1917, mai ales ca mijloace tactice în războiul, fierbinte, cald, rece sau hibrid, cu Occidentul, nicidecum ca instrumente legale de consolidare a păcii, stabilității şi dezvoltării internaționale. Diferența majoră, prin raport cu toate celelalte încălcări de către URSS/Rusiei a dreptului internațional este dată de gravitatea pasului făcut de Kremlin la 24 februarie 2022, mai ales prin posibilele lui consecințe, printre care se află şi escaladarea spre un conflict global, de tipul celui din perioada 1939 – 1945, însă la un nivel mult mai periculos având în vedere existența actuală a unor vaste arsenale nucleare.  

Agresiunea împotriva Ucrainei a fost una premeditată şi planificată din timp, chiar dacă, din fericire pentru restul lumii şi după cum s-a văzut ulterior, în mod incompetent. Desfășurarea masivă a armatei ruse, începând cu mijlocul anului 2021, pe poziții avansate în proximitatea frontierelor Ucrainei, şi în Crimeea ocupată, a amintit izbitor de concentrarea majorităţii Armatei Roșii, în primăvara–vara anului 1941, în proximitatea frontierelor de vest ale URSS, şi ar fi trebui, în sine, să convingă capitalele occidentale de intenția Moscovei de a declanșa un război de agresiune. În mod curios însă, circa 85% din opiniile emise, mai ales în Europa, înainte de 24 februarie 2022 de analiștii, experții, comentatorii de politică externă, jurnaliștii, membrii diferitelor think tank-uri şi chiar politicieni şi diplomaţi, au înclinat (explicit sau mai prudent) spre concluzia unei cacealmale instrumentate de V. Putin pentru a smulge noi concesii în „dosarul ucrainean”. Diferenţa de circa 15% a fost acoperită preponderent de experți din SUA şi UK şi din zonele militară şi cea a serviciilor de informații, unde s-a înţeles mai bine (şi mai repede) faptul că o desfăşurare militară avansată de tipul celei a Rusiei înainte de invazie nu se poate face doar pentru o „intimidare” cu scopul obţinerii de concesii politice. Declarații relativ recente, precum cele făcute (octombrie 2022) de Joseph Borrell, șeful diplomației UE, care a reproșat ambasadorilor UE că n-au prezis agresiunea Rusiei asupra Ucrainei şi singurele avertismente primite la Bruxelles au fost cele primite din SUA, sau precum cele făcute (noiembrie 2022) de fostul premier britanic Boris Johnson, care a descris „starea de negare” în care s-au aflat decidenţii din Franța, Germania şi Italia în pofida acumulării semnelor prevestitoare ale invaziei rusești, dincolo de nuanțe şi de controversele şi nemulțumirile provocate, ilustrează o situației cât se poate de reală: la nivelul Europei, mai ales al Europei necomuniste înainte de 1990, există o problemă gravă de înțelegere a naturii profunde şi reale a regimului politic de la Moscova, dar şi o problemă la fel de gravă de raportare la Rusia. Agresiunea rusească lansată la 24 februarie 2022 a atenuat oarecum aceste probleme, dar nu le-a rezolvat, nicidecum definitiv. În câteva capitale vest-europene, dincolo de exprimarea (cât se poate de reală a) solidarității UE/NATO în fața agresiunii şi de angajarea în sprijinul victimei acestei agresiuni, Ucraina, este evidentă şi menținerea deschisă a opțiunii politice de conciliere cu regimul Putin, fapt evidențiat de emiterea periodică de mesaje publice care lasă de înţeles că ar putea fi luată în considerare satisfacerea unor condiții ale regimului Putin considerate „rezonabile” (presupunând, desigur, că Moscova ar putea deveni „rezonabilă” şi ar putea avansa termeni „rezonabili” de încheiere a păcii, ceea ce este o ipoteză mai degrabă fantezistă), dar şi de o abia mascată nostalgie după vremurile „business as usual”, când  concernele/corporațiile din respectivele state vest-europene făceau profituri uriașe în/cu Rusia (fără să se întrebe de ce Moscova era așa de „soft” cu ele şi le permitea să aibă astfel de succes în „afaceri”, şi evident fără să le pese vreodată de răspuns chiar dacă şi-ar fi pus vreodată această întrebare).  

Revenind la perioada imediat premergătoare invaziei din 24 februarie 2022, concluzia că decidenţii de la Moscova au luat decizia de a declanşa un război ar fi trebuit să devină indubitabilă cel mai târziu la 17 decembrie 2021, când a avut loc un eveniment care a încapsulat mai multe elemente deopotrivă inedite şi excepționale: pe site-ul Ministerului de Externe al Rusiei au fost publicate (inclusiv în limba engleză!) proiectele celor două „acorduri de securitate” Rusia – NATO, respectiv Rusia – SUA, a căror încheiere Rusia a solicitat-o ca „ultimă soluţie” de satisfacere pe cale politico-diplomatică a „preocupărilor sale de securitate”.

În primul rând, a frapat atunci metoda. Într-un sistem politic dominat de secretomanie şi opacitate instituţională şi oficială, în care existența protocolului secret al Pactului Ribbentrop – Molotov a fost negată oficial 50 de ani, şi în care orice exprimare liberă a unei opinii neconvenabile Kremlinului poate atrage unui cetăţean sau unui ONG acuzația de „agent străin” (cu consecințe imediate extrem de grave), publicarea a două proiecte de acorduri internaţionale pe teme de securitate excepțional de sensibile (inclusiv în limba engleză!), înainte de a avea loc negocieri diplomatice reale cu puterile occidentale cărora documentele le erau în mod evident destinate, a fost un gest cu adevărat excepţional, care ar fi meritat o analiză mult mai aprofundată. O astfel de „transparență”, din partea statului rus, ar fi trebuit să fie super-suspectă din start.

În al doilea rând, au frapat obiectivele tactice. Anunțarea publică de către Rusia, înainte de intrarea în aparent doritele negocieri cu SUA şi NATO, mai ales pe o platformă maximalistă de tipul „take it or leave it„, a anulat din start orice şansă a unei soluţii negociate şi a reprezentat o manevră aproape transparentă de a camufla un ultimatum în „invitaţie la negocieri”. Prin publicarea proiectelor de „acorduri” înainte de prezumabilele negocieri, Kremlinul a încercat să întindă diplomațiilor SUA şi NATO o capcană similară cu cea întinsă de URSS, în vara anului 1939, diplomațiilor britanică şi franceză (simulând un fals interes pentru un „pact de apărare mutuală” cu Londra şi Parisul, pentru descurajarea revizionismului agresiv al Germaniei naziste, de care nu era defel interesat, Stalin a atins dublul obiectiv de a alarma Berlinul că va fi izolat de celelalte mari puteri europene şi a pregătit astfel „perdeaua de ceață” necesară negocierii în culise a Pactului Ribbentrop–Molotov). În 2021, diplomațiile SUA şi NATO au fost puse în dilema fie de a refuza „negocierile” în acele condiții, cu riscul instrumentalizării de către V. Putin a unui astfel de refuz ca pretext de atacare a Ucrainei, fie de a accepta „negocierile”, cu riscul de transmite semnalul fals că măcar unele dintre solicitările Rusiei din respectivele proiecte de „acorduri” ar fi, chiar şi parțial, acceptabile. În cele din urmă, s-a mers pe a doua variantă, fie şi pentru faptul că aproape toți aliații NATO din Europa central-răsăriteană au înțeles exact contextul, şi faptul că înțelegeri internaționale de genul celor din 1938, 1939 şi 1945, peste capul lor şi cu ele în rol de victime, nu mai sunt astăzi posibile, în nicio circumstanță.

În al treilea rând, au frapat obiectivele strategice ale Rusiei conduse de V. Putin, perfect vizibile în cele două proiecte de „acorduri de securitate”. Ceea ce Rusia a solicitat atunci ultimativ Occidentului, în primul rând SUA, nu a fost numai refacerea de facto a URSS – renunțarea „definitivă” de către Ucraina la aderarea la NATO (și UE) şi „demilitarizarea” acesteia ar fi echivalat cu revenirea de facto a acestui stat la statutul R.S.S. Ucrainene din componența URSS, respectiv un stat cu suveranitate partajată cu Rusia şi aflat la discreția Moscovei; ar fi deschis calea aceluiași scenariu şi pentru alte state independente apărute după dizolvarea URSS, începând cu Republica Moldova şi Georgia – dar şi refacerea sferei de influență a Moscovei în Europa central-răsăriteană, obiectiv inerent solicitării de retragere a prezenței militare a SUA/NATO din statele care au aderat la Alianță după 1997, cu alte cuvinte a solicitat pentru aceste state, deci inclusiv pentru România, un regim de suveranitate limitată. Alegerea reperului 1997 nu a fost întâmplătoare: cererea Moscovei a vizat astfel toate statele foste membre ale Tratatului de la Varșovia, dar şi Lituania, Letonia, Estonia, Croația, Slovenia, Muntenegru şi Macedonia de Nord, însă nu şi teritoriul fostei Germanii de Est, asimilat la Germania de Vest în 1990 („concesie” acordată cu „generozitate” Germaniei, stat pe care s-a bazat, în mare măsură, strategia Moscovei privind UE şi NATO începând cu anul 2000).

Rezultatul acelor „propuneri” ultimative şi publice ale Moscovei este binecunoscut, şi nici nu ar fi putut fi altul. În condițiile persistenței sindroamelor „Munchen 1938” şi „Yalta 1945” în mai multe capitale occidentale, tracțiunea politică a curentului favorabil unei „noi” înțelegeri cu Moscova a fost de la început foarte slab, chiar dacă orientarea neo-conciliatoristă era încă bine reprezentată la acel moment în câteva capitale europene, şi nu este complet dispărută nici astăzi. Un rol în ajungerea la deznodământul cunoscut l-a jucat şi maximalismul solicitărilor Moscovei – practic, revenirea la status quo ante 1997 în relațiile cu Occidentul – dar şi caracterul ultimativ şi public al prezentării acestor solicitări. În plus, şi deloc în ultimul rând, SUA sunt deja angajate într-o competiție geopolitică globală cu China, cu miză colosală pentru viitorul lumii, iar în aceste condiții era oricum exclus din start, în orice caz şi în orice scenariu, ca Washingtonul să ia în considerație satisfacerea unor astfel de solicitări aberant-maximaliste ale Moscovei, care ar fi antrenat nu doar riscul major de a convinge Beijingul că a sosit momentul unei acțiuni decisive vizând reconfigurarea ordinii internaționale definită în 1945 şi revizuită în 1989-1991, dar şi riscul de a-şi afecta grav nu numai sistemul de alianțe din Europa (NATO), dar şi cel din zona Asia–Pacific.  

Rezumând, V. Putin a solicitat SUA şi NATO ceva ce, foarte probabil, știa că nu va obține prin diplomație, convins fiind că se află într-o situație clasică de tipul win–win: dacă ar fi primit (aproape imposibil) ceea ce cerea, era cu atât mai bine pentru el; dacă nu, refuzul occidental urma să devină pretext al declanșării războiului de agresiune (botezat „operațiune militară specială”), atât pentru opinia publică din Rusia, cât şi pentru statele aliate, prietene sau „predispus favorabile” Rusiei. La baza acelui demers s-a aflat calculul conform căruia Rusia poate lua oricum cu forța ceea ce i s-ar refuza la „negocieri”.

Calculul s-a dovedit fundamental greșit, Rusia aflându-se astăzi, la peste 10 luni de la declanșarea agresiunii împotriva Ucrainei, împotmolită într-un război „clasic” pe scară largă pe care l-a pierdut deja din punct de vedere strategic. Istoria a consemnat, desigur, mai multe exemple de mari puteri care au comis erori grave similare şi şi-au negociat o ieșire cât de cât „onorabilă” din consecințele propriilor erori. Problema esențială în cazul acestui război este că Rusia de azi este o mare putere diferită de toate celelalte dinaintea sa, şi că principalul vinovat de declanșarea lui – V. Putin – nu dă nici cel mai vag semn că ar fi dispus să admită că a făcut o eroare şi că războiul nu poate fi câștigat, situație din care rezultă pentru el (nu neapărat identic şi pentru statul ruscâteva opțiuni, de la „foarte proaste” spre „catastrofale”:  

(1) Poate mobiliza şi mai drastic resursele economiei şi societății rusești (ceea ce V. Putin a anunțat deja la 22 decembrie 2021, sub șocul vizitei pe care președintele Ucrainei o efectuase la Washington în ziua precedentă şi a rezultatelor acesteia) şi încerca să prelungească cât mai mult posibil războiul la nivel tactic, în așteptarea alegerilor prezidențiale americane din noiembrie 2024, sau în speranța fracturării UE sub presiunea crizei costului vieții. Este o opțiune care va antrena aproape sigur continuarea expedientelor pseudo-militare care presupun crime de război comise de Rusia împotriva civililor şi necombatanților din Ucraina, de genul atacării infrastructurii civile de electricitate, apă şi încălzire în plină iarnă, vizând un colaps societal şi un exod în masă, care să permită cel puțin Rusiei să cucerească în 2023 un teritoriu semi-părăsit, dacă ucrainenii s-au „încăpățânat” să refuze integrarea în „lumea rusă”;

(2) Poate escalada „controlat” războiul prin recurgerea la proceduri de „război clandestin” (hibrid) în Ucraina (a se vedea toată tevatura făcută de Moscova în legătură cu pretinsele „arme nucleare murdare” ale Ucrainei, dar şi valorificarea ocupației militare obținute în zona centralei nucleare de la Zaporojie pentru un șantaj nuclear cvasi-permanent la adresa Europei şi Ucrainei) sau pe teritoriile statelor UE/NATO (s-au consemnat deja un atac „misterios” asupra gazoductelor North Stream 1 & 2, un atac informatic asupra căilor ferate din Germania şi, mai recent, atacuri cu scrisori capcană şi bombe asupra ambasadelor ucrainene şi europene), sperând că prin astfel de atacuri greu atribuibile va contribui la apariția/creșterea ostilității opiniilor publice occidentale față de continuarea sprijinului statelor lor pentru Ucraina. O componentă distinctă de escaladare „controlată” o reprezintă şi forțarea angajării depline a Belarusului în război (în sensul angajării armatei de uscat în confruntări directe cu Ucraina, pentru că altfel acest stat este deja beligerant de partea Rusiei), singura problemă rămasă aici pentru Moscova fiind că deși Belarus este de facto stat vasal Rusiei, A. Lukașenko nu are deloc sentimentul că şi el, personal, ar trebui să fie vasalul lui V. Putin, de unde rezultă probabil şi intensitatea diplomatică fără precedent care a avut loc recent pe axa Moscova – Minsk; ;

(3) Poate risca „aruncarea” războiului la scară globală prin recurgerea la armamentul nuclear sau altor arme/metode (mai) uşor atribuibile de distrugere (sau crime) în masă, în speranța, dată de disperare, că prin extinderea numărului de state beligerante s-ar putea extrage din capcana strategică în care singur a intrat. Este opțiunea cea mai catastrofală, dar probabilitatea ei depinde de un relativ consens, la Moscova, cu privire la prezența, sau nu, a unei amenințări existențiale la adresa sistemului de putere (nu doar la adresa lui V. Putin), precum şi de evaluarea aceluiași sistem cu privire la riscul de izolare internațională completă a Rusiei într-un astfel de caz.   

În orice scenariu imaginabil însă, pentru V. Putin nu mai există opțiuni politice convenabile de ieșire din război, pentru a nu mai vorbi de opțiuni favorabile, ceea ce, în condițiile gradului (încă) foarte ridicat de identificare a sistemului prin liderul său şi absenței oricăror mecanisme legale de succesiune la vârf, antrenează cele mai grave pericole cu care s-a confruntat comunitatea internațională după 1962 (criza rachetelor din Cuba).    

Un imperiu colonial multietnic (aproape) invizibil şi, până recent, (aproape) fără critici

Orice se adaugă adevărului se scade din adevăr” (Aleksandr Soljenițîn)

Bestialitatea cu care armata rusă își desfășoară operațiunile militare în Ucraina – incluzând aici bombardarea nediscriminatorie a infrastructurii civile (locuințe, mijloace civile de transport, obiective fără niciun rol în susținerea efortului de război al armatei ucrainene, inclusiv spitale şi maternități), bombardarea deliberată a infrastructurii civile de bază (centrale electrice şi rețele de distribuție a energiei electrice, centrale de apă etc.) vizând în mod clar prăbuşirea nivelului de trai al populației civile, pe timp de iarnă, la „standarde” medievale (ceea ce, în termeni de dicționar politic şi militar, înseamnă nu doar crime de război, ci şi terorism de stat), abuzarea, torturarea şi violarea civililor din zonele ocupate, uciderea inclusiv a copiilor şi femeilor însărcinate, deportarea forțată a civililor ucraineni în Rusia şi adopțiile forțate, maltratarea prizonierilor (combatanți capturați în uniformă ucraineană) şi tratarea acestora ca „teroriști” etc. – șochează orice observator onest al conflictului prin încălcarea fățișă, masivă şi sfidătoare a tratatelor şi convențiilor internaționale privind relațiile între state, drepturile omului, purtarea războiului etc., iar într-o perspectivă mai largă reconfirmă descendența directă a clasei conducătoare actuale a Rusiei din nucleul de conducere al URSS, în special din „instituția” fundamentală a acesteia.

Ceea ce frapează dincolo de ororile provocate direct de război – într-un Occident dominat puternic (chiar obsedat pe alocuri) în ultimii ani de o gândire critică şi auto-critică, cu accente uneori radicale, față de trecutul colonial al fostelor imperii europene, dar şi față de așa-numitul „neocolonialism” definit ca menținere a fostelor colonii în dependență şi subordonare şi după dispariția imperiilor teritoriale vest-europene – este absența aproape completă a identificării corecte a „Federației” Ruse de astăzi, de către mediile politice, analitice, academice, media etc. occidentale, ca ultimul imperiu colonial multinațional de sorginte europeană, care nu doar se agață cu disperare de acest statut, dar a lansat şi un război clasic de cucerire a unui stat căruia îi refuză, deschis şi de la cel mai înalt nivel, dreptul la existență independentă şi suveranitate statală (emblematic în acest sens a fost articolul „Despre unitatea istorică a rușilor şi ucrainenilor”, publicat de V. Putin la 12 iulie 2021, un vestitor propagandistic al iminenței războiului, rareori analizat însă din acest unghi – una dintre puținele excepții fiind Atlantic Council, care a văzut corect în articol un „revelator al ambițiilor imperiale” ale Moscovei). 

În cazul cancelariilor occidentale, această timiditate de raportare la Rusia în cheie  anticolonialistă şi antiimperialistă poate fi parțial înțeleasă: în afară de propria istorie colonială, complicată, în cazul unora dintre aceste state, dezmembrarea fostelor imperii coloniale europene, spaniol, portughez, olandez, german, belgian, francez şi britanic nu a lăsat în urmă, în statele independente succesoare din Africa, Asia sau America de Sud, nici silozuri cu rachete balistice intercontinentale cu ogive nucleare, nici alte mii de arme nucleare stocate prin depozite mai mult sau mai puțin cunoscute. Din acest punct de vedere, cel al gestionării riscului de proliferare necontrolabilă a arsenalului nuclear rusesc (sau a unei părți a acestuia), o anumită prudență în a „lovi” propagandistic în „pântecele moale al Moscovei”, ca ripostă la dezinformarea sistemică practicată de Kremlin, cu argumentele antiimperialismului şi anticolonialismului, este până la un punct de înțeles.

La nivelurile societăților civile (ONG-uri, think tank–uri etc.), mediilor academice şi universitare, şi mass media, care nu poartă răspunderea directă a deciziilor politice şi militare, timiditatea este însă mai puțin comprehensibilă. Direcția principală a dezbaterilor, mesajelor şi narațiunilor generale în aceste medii este una de evitare a oricărei asocieri între critica imperialismelor şi colonialismelor din istoria europeană modernă (într-adevăr criticabile şi condamnabile postum, cu condiția respectării adevărului istoric şi evitării forțării unor concluzii motivate de ideologii actuale şi care riscă alterarea rezilienței mecanismelor democratice occidentale) şi acest ultim tip de imperialism şi colonialism, european şi el dar contemporan, care acționează acum „la vedere”, sub ochii întregii lumi, respectiv cel al Rusiei în Ucraina. Dispensa excepțională de la rigorile „gândirii (istorice) critice” şi „corectitudinii politice” de care Moscova încă beneficiază din partea majorității intelighenției occidentale la indicatorii  „imperialism” şi „colonialism” – altfel extrem de sensibilă chiar şi în abordarea unor evenimente istorice de acum 500 de ani –, după 10 luni de război de agresiune în care zeci de mii de oameni şi-au pierdut viața, milioane au fost transformați în refugiați şi multe mii au fost abuzați în mod abominabil, iar civilii necombatanți au fost luați ca ținte de armata rusă, nu din greșeală ci în mod deliberat şi programatic, nu poate decât să amintească de o frază celebră inclusă de Aleksandr Soljenițîn în memorabilul său discurs rostit la Universitatea Harvard în 1978: „În țările noastre din Est, comunismul a suferit o înfrângere ideologică completă; este zero sau mai puțin de zero. Cu toate acestea, intelectualii din Vest încă îl privesc cu interes şi simpatie, şi exact din acest motiv avem această imensă dificultate a Vestului în a se opune Estului”.

Ieșirea din abis

A coexista cu comunismul pe aceeași planetă este imposibil. Fie se va întinde, precum cancerul, şi va distruge omenirea, fie omenirea va trebui să scape de el (dar şi atunci va avea de îndurat un îndelungat tratament pentru tumorile secundare)” (Aleksandr Soljenițîn)

După 10 luni de confruntări armate pe teritoriul Ucrainei, concluzia este evidentă: Rusia nu poate câştiga războiul pe care l-a declanșat, în sensul că a pierdut orice speranță de a atinge măcar obiectivul politic inițial al agresiunii armate, respectiv integrarea Ucrainei (cu tot cu ucraineni) în „lumea rusă”, cu forța la nevoie. Pe de altă parte, conducerea politică de la Moscova nu poate admite această evidență şi demara, în consecință, negocieri reale pentru o pace cu Ucraina, pentru că, neavând de fapt nicio legitimitate democratică, percepe orice pas înapoi ca o amenințare existențială la adresa regimului extractiv-oligarhic, leninist-kleptocratic, neo-feudal şi absolutist-despotic pe care îl patronează şi girează. Este limpede că o pace negociată, în orice termeni ne-am putea-o imagina, va consemna o Ucraina ieșită definitiv din orbita Rusiei, democratică, cu o identitate națională masiv consolidată de război şi liberă pe destinul său, ceea ce ar constitui o atracție irezistibilă pentru rușii – slavi de Est şi ei – rămași „de cealaltă parte”, cu iluziile, așteptările, speranțele şi încrederea spulberate în mii de cioburi, laolaltă cu visul imperial al lui V. Putin de refacere a URSS sub alt nume. Or, așa ceva V. Putin nu va accepta niciodată după ce a trecut Rubiconul vieții sale la 24 februarie 2022, indiferent de ofertele presupus subtile şi amatoristic livrate via mass media, care continuă să-i parvină de la unii lideri vest-europeni, pentru simplu, banalul şi uşor observabilul motiv că el nu are nevoie de promisiuni de „reintegrare economică cu Europa” (a avut deja această „jucărie” şi nu i-a fost de ajuns), nici de „garanții de securitate” (lăsând la o parte uriașele sale probleme interne, singurul stat din lume care poate pune Rusiei probleme reale de securitate națională şi statală este China), nici de avansuri privind „neumilirea”, care încurcă politica cu șansonetele pariziene (acest sentiment îi este complet necunoscut, el însuși formându-se într-un „corp profesional” destinat călcării în picioare şi umilirii, în deplină impunitate, a celor lipsiți de apărare), ci are nevoie să „livreze” ceea ce şi-a propus acum 10 luni: o restaurare imperială. De aceea, cea mai importantă întrebare, de departe, în acest moment este dacă ceea ce-i este, evident şi în orice caz, inacceptabil lui V. Putin nu ar putea fi acceptabil altor personaje de la vârful piramidei puterii din Moscova. De răspunsul la această întrebare depind natura şi durata războiului în curs.

La baza eșecului militar al Rusiei s-a aflat o planificare operațională bazată pe o eroare catastrofală de calcul inițial, vizând preluarea controlului asupra întregii Ucraine, prin înlocuirea Administrației alese liber şi democratic de la Kiev cu una formată din pioni şi vasali ai Moscovei. Metoda aleasă a vizat, în linii mari, reeditarea „operațiunii militare speciale” din 20–21 august 1968 din Cehoslovacia, când Administrația comunistă reformistă condusă de Alexandr Dubcek a fost înlăturată brutal de la putere prin invazia militară a URSS şi aliaților ei de atunci, cu excepția României.

Dacă planul ar fi reușit, o nouă „administrație” instalată la Kiev şi formată din executanți fideli ai ordinelor Moscovei ar fi trecut imediat la implementarea „viziunii” expuse de V. Putin în articolul din 12 iulie 2021, ceea ce ar fi însemnat de facto o alipire a întregii Ucraine la Rusia, având însă avantajul politic al evitării unei anexiuni teritoriale explicite, mult mai costisitoare în termeni de imagine internațională, şi mai ales avantajul preluării dintr-o lovitură a centrului vital al statului ucrainean şi reducerii drastice a șanselor coordonării unei rezistențe naționale eficiente la invazie. La rezistențele inevitabile, dar necoordonate, pe care populația civilă ucraineană le-ar fi opus în cazul succesului Moscovei de a „prelua de la centru” toată Ucraina, armata rusă şi celelalte „instituții” erau desigur pregătite la recurgă la „metodele” care ies acum la iveală, pe măsură ce armata ucraineană eliberează localitățile din sudul şi estul țării ocupate în primele luni de război (camere de tortură care îmbină sinistru practici medievale cu tehnologia modernă, deportări, răpiri, folosirea armamentului greu împotriva țintelor civile).

Din fericire pentru Ucraina şi restul Europei, dar şi pentru restul lumii care s-a îndepărtat astfel, cel puțin temporar, de riscul unui conflict global (chiar dacă faptul nu este încă deplin conștientizat în ceea ce putem numi emisfera sudică sau „marele Sud”), au existat câteva diferențe majore între 1968 şi 2022. În primul rând, ucrainenii știau că rușii vor ataca şi știau care este ținta principală (Kievul, după preluarea aerodromului cheie Hostomel, din proximitate), așteptând trupele de invazie exact unde trebuia. În al doilea rând, armata ucraineană a avut la dispoziție 8 ani pentru a se pregăti de un război defensiv cu privire la care au existat puține îndoieli la Kiev că va urma, după agresiunea din 2014. Spre deosebire de cehoslovaci, care s-au aflat singuri în fața URSS în 1968, ucrainenii au beneficiat după invadarea şi anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea de către Rusia în 2014 de sprijin occidental, inclusiv (sau mai ales) american, care a ajutat în mod semnificativ în tranziția de la o armată de tip post-sovietic, demotivată, slab echipată şi parțial confuză identitar şi în ceea ce privește loialitățile, într-o armată națională modernă, cu sisteme de comandă şi ierarhii eficiente şi funcționale în timp real, de la nivel de front până la centru, foarte bine motivată, cu loialități indubitabile şi relativ bine echipată (cel puțin la nivel de armament ușor şi mediu). În al treilea rând, făcând abstracție de arsenalul nuclear, Federația Rusă este astăzi, din punct de vedere militar şi demografic, o „umbră” a fostei URSS. Armata Roșie avea, în 1989, o bază demografica totală de recrutare de 285 de milioane de cetățeni; Rusia are astăzi doar 145 de milioane de cetățeni, pe o structură de vârste radical diferită (cu generațiile tinere, de unde pot proveni, teoretic, bărbații mobilizabili, mult mai reduse numeric şi cu o populație mult îmbătrânită). În 1968, pentru invadarea Cehoslovaciei, L. Brejnev a angajat 500.000 de militari, care şi-au atins obiectivele în 48 de ore; în 2022, în încercarea de a resuscita „doctrina Brejnev” (revenirea la „suveranitatea limitată” pentru statele din componența fostei URSS şi ulterior, dacă planul i-ar fi reușit, şi pentru cele din fostul Tratat de la Varșovia), V. Putin a angajat 190.000 de militari, şi aceia cu dificultate, după desfășurarea în regiunea militară „Vest” şi Crimeea, din celelalte regiuni militare ale Rusiei, a aproape tuturor unităților militare cu oarecare valoare combativă. După 10 luni de război, şi în pofida mobilizării „parțiale” a 300.000 de ruși în septembrie – octombrie 2022, armata rusă nu şi-au atins niciunul dintre obiectivele principale fixate inițial şi, mai mult, a pierdut singurul mare oraș, Herson, pe care reușise să-l cucerească în primele săptămâni de război, împreună cu tot capul de pod de la vest de Nipru, de o importantă militară excepţională, şi se află în prezent în impas pe toate fronturile, ceea ce a obligat Kremlinul să ajusteze planul inițial şi să adopte decizii extrem de costisitoare şi periculoase atât în plan intern, cât şi internațional.  

Rusia nu poate câștiga războiul pe care l-a declanșat împotriva Ucrainei inclusiv pentru că nu are forța militară umană capabilă să atingă țintele politice fixate de Kremlin, nici din punct de vedere numeric, nici din punct de vedere al competenței şi, nu în ultimul rând, nici din punct de vedere al motivației şi moralului. Este deja evident că, la sol cel puțin, singurele unități militare rusești relativ eficiente sunt cele alcătuite de mercenarii Grupului Wagner condus de Evgheni Prigojin (care a fost obligat recent să-şi completeze pierderile recrutând criminali condamnați din penitenciarele Rusiei) şi „pretorienii” despotului local din Cecenia, Ramzan Kadîrov (a cărui loialitate față de Rusia este, de fapt, una 100% personală față de V. Putin; în secunda următoare în care acesta nu va mai deține puterea la Kremlin, indiferent din ce motiv, Rusia se va afla din nou în fața „problemei cecene”, de această dată de o magnitudine pe care, foarte probabil, nu o va mai putea gestiona). Artificiul mobilizării „parțiale” decretate în Rusia a evidențiat (1) deficitul grav de soldați de care suferă armata rusă, ceea ce indirect confirmă pierderile mari suferite de efectivele angajate la 24 februarie 2022 împotriva Ucrainei, (2) încrâncenarea conducerii de la Kremlin în a menține ficțiunea oficială a „operațiunii militare speciale”, respectiv de a face tot posibilul pentru a nega faptul că Rusia se află în război, mai exact într-unul de agresiune, (3) teama regimului că o recunoaștere oficială a stării de război urmată de mobilizarea generală ar putea conduce la o explozie socială necontrolabilă, teamă justificată, având în vedere reacțiile care au urmat mobilizării „parțiale” şi efectele migraționiste ale acesteia, şi (4) capacitatea limitată a armatei ruse de a gestiona mobilizări de masă, fie ele şi „parțiale”, în condițiile în care baza de mobilizare a URSS nu mai există, iar corupția din ultimii 30 de ani a făcut ravagii inclusiv în sectoarele logistice şi de înzestrare ale armatei.  

Chiar şi fără o mobilizare generală, ținta presupusă a mobilizării „parțiale” de 300.000 de rezerviști, a generat deja efecte colaterale severe în Rusia. Încă dinainte de a fi fost clar dacă autoritățile civile şi militare din Rusia vor reuși să atingă această țintă, aproape 350.000 de bărbați ruși şi-au părăsit în grabă țara, 200.000 spre Kazahstan, iar restul, în părți aproape egale, spre Georgia şi Finlanda (UE). Aceștia s-au adăugat sutelor de mii care au părăsit Rusia în primele luni de război, convinși fiind că momentul mobilizării va veni şi nedorind să-şi asume vreun risc. În condițiile în care mai puțin de un sfert dintre ruși au pașapoarte, se poate estima că alte sute de mii de bărbați ruși mobilizabili se ascund în interiorul Rusiei, la rude sau prieteni, după ce şi-au părăsit domiciliile legale şi locurile de muncă, pentru a scăpa de mobilizare. Impactul acestor fluxuri umane asupra economiei şi societății Rusiei se va resimți puternic în 2023, mai ales că mobilizarea decretată de V. Putin a lovit ca o secure în zona cea mai subțire a piramidei populației Rusiei, respectiv în generațiile născute între 1991–2000, deceniul „kleptocraţiei dezorganizate”, care au fost numeric cele mai mici din istoria țării. Dimensiunea foarte redusă a populației masculine, mai ales a celei de etnie rusă, din aceste grupe de vârstă reprezenta deja o amenințare majoră pentru viitorul Rusiei şi în absența unui război. Debilitarea ei suplimentară prin pierderi mari pe front, stimularea emigrației externe şi dislocării ei interne va conduce în mod previzibilă la o spirală socio-demografică descendentă ireversibilă în Rusia.

Mascarada „referendumurilor” şi „anexării” celor 4 provincii ucrainene (Donețk, Lugansk, Zaporojie şi Herson), derulată între 30 septembrie şi 5 octombrie 2022, a reprezentat, alături de decizia privind mobilizarea „parțială”, o dovadă indirectă clară a eșecului planului militar inițial al Rusiei, eșec care a obligat Kremlinul să abandoneze „planul A” (preluarea dintr-o lovitură a întregii Ucraine) şi să se replieze pe „planul B” (anexarea așa-numitei Novorossiya şi consolidarea câștigurilor de etapă, în vederea reluării ulterioare a războiului, în condiții viitoare presupus mai favorabile Rusiei). Decizia Rusiei de a recurge la această „anexare” de teritorii nu a vizat pregătirea unui fals pretext „legal” pentru o viitoare utilizare a armelor nucleare împotriva Ucrainei (într-un astfel de caz, amploarea şi natura ripostei SUA n-ar avea nicio legătură cu motivațiile fanteziste ale lui V. Putin în argumentarea unei eventuale prime lovituri nucleare ruseşti, şi toată lumea la Moscova știe exact acest lucru), ci a avut dublul rol de a calma întrucâtva societatea rusă prin oferirea unui „rezultat” palpabil al primelor 7 luni de război, dar şi de a întinde din nou capcana „negocierilor” („pământ contra pace”) pentru audiențele occidentale naive sau motivate lucrativ, în condițiile în care, evident, V. Putin nu vrea să negocieze nimic cu Occidentul, dar are nevoie disperată de timp pentru refacerea şi reorganizarea armatei.   

De ce nu este interesat V. Putin să negocieze o pace cu Ucraina? Pentru că niciun autocrat din istoria imperială rusă şi (post)sovietică nu a avut parte de o deschidere de amploarea celei pe care Occidentul i-a arătat-o lui V. Putin după ce acesta a ajuns la putere (desemnat de predecesorul său) în ajunul Anului nou 2000. Gesturile de simpatie, prietenie şi încredere ale liderilor occidentali contemporani față de V. Putin le-au depășit chiar pe cele ale lui W. Churchill şi F. D. Roosevelt, față de I. V. Stalin, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când exista, totuși, o alianță politico-militară formalizată împotriva unui inamic comun. Cu rare excepții, precum cea a regretatului senator american John McCain, care s-a uitat în ochii lui V. Putin şi a văzut ceea ce era foarte uşor de văzut – „trei litere, un K, un G şi un B” – majoritatea liderilor politici occidentali au văzut la V. Putin orice altceva decât ceea ce acesta este de fapt: un „prieten”, un „aliat”, un „partener de afaceri”, un „patriot rus”, un om „de încredere” etc. etc. Practic, V. Putin a obținut aproape tot ce şi-a dorit de la liderii occidentali în cei peste 20 de ani de relații „amicale” cu aceștia: poziționarea Rusiei ca furnizor principal de energie al UE, pe poziții dominante, cu obținerea unei adicții a Germaniei de energia ieftină din Rusia; construirea gazoductelor North Stream 1 şi 2; accesul aproape nerestricționat la elitele politice occidentale; accesul, de asemenea aproape nerestricționat, la piețele financiar-bancare şi de capital ale democrațiilor occidentale (National Crime Agency din UK a estimat, doar pentru acest stat, un influx anual minim de 100 de miliarde de euro „bani negri” din Rusia, înainte de război); accesul rapid al membrilor oligarhiei ruse apropiați de Kremlin la cetățenia sau rezidența statelor occidentale; închiderea ochilor la lungul șir de abuzuri flagrante împotriva criticilor şi oponenților politici interni, majoritatea mergând până la asasinat; trecerea cu vederea a agresiunii împotriva Georgiei din 2008; trecerea cu vederea a primei agresiuni împotriva Ucrainei din 2014; trecerea cu vederea a crimelor de război comise în Siria începând din 2015. Un singur lucru important i-a fost refuzat: nu a putut împiedica extinderea NATO spre Europa central-răsăriteană, în 1997 şi 2003, dar a obținut şi aici, tacit, menținerea principalelor infrastructurii şi baze NATO (main military hardware) departe de noua linie de contact, respectiv pe aliniamentele „războiului rece (în vestul Germaniei şi Italia), aspect care abia acum a început să fie corectat, încă timid, sub șocul agresiunii Rusiei asupra Ucrainei.

După asemenea succese internaționale amețitoare, şi având o mentalitate indefectibilă de „cekist”, fostul ofițer KGB de rang inferior, căruia înainte de dizolvarea URSS nu i se încredințase decât o misiune externă într-un spațiu considerat la Moscova foarte ușor şi sigur precum fosta RDG, nu putea ajunge decât la concluzia că „i-a rezolvat pe toți” şi că venit timpul de a obține premiul cel mare: restaurarea URSS sub alt nume. De aici şi până la pierderea finală a contactului cu realitatea, respectiv până la punerea semnului egal între percepția sa asupra liderilor occidentali cu care a interacționat timp de 20 de ani şi „Occident” ca realitate geopolitică, militară şi economică nu a mai fost decât un pas. Un pas care a însemnat o gravă eroare de calcul şi, subsecvent, un nou război în Europa. Negocierile nu sunt acum posibile nu pentru că nu ar exista în Occident „zone politice” dispuse să le poarte, ci în primul rând pentru că V. Putin însuși nu mai poate accepta să coboare de la statutul auto-acordat de „restaurator imperial” la statutul mult inferior şi banal de negociator-șef, mai ales că ceea ce s-ar negocia ar echivala, indubitabil, cu îngroparea visului său imperial. Dacă ar face asta ar admite implicit că a decis greșit când a declanșat războiul împotriva Ucrainei, iar o persoană cu profilul său profesional „de bază” nu va admite niciodată erorile personale sau politice.

În plus, dincolo de faptul, evident oricărui observator onest, că Moscova nu a enunțat niciodată, explicit, o ofertă de pace clară în termeni exclusivi de „pace contra teritorii”, preferând să mențină în continuare, în pofida înfrângerilor de pe front, o ambiguitate suspectă în care amestecă negarea etnicității şi statalității ucrainene, „denazificarea” şi alte elucubrații conspiraționiste şi anti-occidentale, se ridică două întrebări esențiale la care „pacifiștii de salon” nu pot răspunde convingător, sau deloc, deși dau „sfaturi publice” Ucrainei cu privire la „concesiile pe care ar trebui să le facă în schimbul păcii”. După anul 2000, V. Putin şi regimul său au încălcat sistematic legislația internațională, iar pe măsura trecerii timpului au încălcat tot mai fățiș şi brutal, aproape toate angajamentele internaționale pe care şi le-au luat, sub semnătură oficială şi conform cu practicile şi uzanțele în materie de acorduri, convenții şi tratate. Lista acestor încălcări, prea mare pentru spațiul acestui articol, este impresionantă (în sens negativ). În aceste condiții, există vreo autoritate, instituție internațională (ONU fiind blocată de dreptul de veto al Rusiei în Consiliul de Securitate), putere statală sau coaliție de puteri statele capabilă(e) să garanteze ferm Ucrainei că o eventuală pace încheiată cu Rusia, pe baza unor concesii inevitabil dureroase, va fi cu adevărat o „pace” şi, rupând cu întreaga sa „tradiție” de după 1917, regimul de la Moscova va deveni ulterior un actor internațional onorabil care-şi va onora întocmai semnătura sa de pe un astfel de tratat de pace, fără a-l considera doar un petic de hârtie menit să deruteze „inamicul ideologic” în vederea pregătirii unui nou război? Şi apoi, poate cineva garanta Ucrainei că, dacă ar face concesii dureroase, care în esență, să nu fie niciun dubiu, ar răsplăti agresorul, pentru a obține „pacea”, Rusia va fi pedepsită drastic la nivel internaţional dacă va încălca şi acel acord? Pe datele actuale ale problemei, bazate pe istoria recentă, realitatea observabilă direct şi informațiile universal accesibile, răspunsul la ambele întrebări este în mod clar „nu”. Prin urmare, oricine sugerează azi Ucrainei să-şi cedeze teritoriile Rusiei în schimbul „păcii” dar nu poate argumenta de ce (şi cum, concret) răspunsul la aceste 2 întrebări esențiale ar putea fi „da”, poate fi suspectat, pe bună dreptate, fie de debilitate intelectuală, fie de afinitate sau complicitate conștientă cu regimul de la Moscova.

Orice lider politic, expert sau personalitate publică interesat(ă) de oprirea cât mai rapidă a războiului, trebuie, sau ar trebui, să privească cu cea mai mare atenție, şi egal de mare preocupare, modul radical diferit în care războiul este purtat de cele două state combatante. Astfel, dacă armata ucraineană, care poartă un război legitim de autoapărare conform cu dreptul internațional, a vizat constant şi aproape în exclusivitate ținte militare legitime (podul peste strâmtoarea Kerci este o astfel de țintă, fiind nu numai construit ilegal de ocupantul rus, dar şi folosit ca rută de aprovizionare a forțelor rusești de invazie care acționează pe frontul de sud; la fel sunt bazele militare de pe întreg teritoriul Rusiei), în schimb armata rusă şi-a făcut o regulă din lovirea deliberată a țintelor civile din Ucraina (imobile de locuit, dar şi spitale, maternități, scoli şi grădinițe, convoaie civile de refugiați, silozuri de cereale, centrale electrice şi de apă, rețele de electricitate etc.), de multe ori cu vădit caracter de refulare a frustrărilor majore acumulate ca urmare a înfrângerilor de pe front, unde fiind confruntată nu cu civili, ci cu o armată puternic motivată în a-şi apăra țara, armata rusă suferă înfrângeri în serie. Dincolo de faptul că țintirea deliberată a civililor cu armament greu (rachete şi muniție de artilerie) şi țintirea deliberată a infrastructurilor civile vitale pentru supraviețuirea populației necombatante reprezintă o încălcarea flagrantă şi gravă a dreptului internațional privind pacea şi războiul, precum şi a dreptului internațional umanitar, se pune întrebarea ce speră să obțină regimul Putin prin astfel de „metode” de a purta războiul. Cu fiecare nou masacru şi nou atac cu finalitate teroristă comise de Rusia împotriva civililor ucraineni, precum cele comise cu rachete şi drone ca răzbunare pentru lovirea podului de la Kerci, sau mai recent bombardarea masivă a centralelor şi rețelelor de electricitate, este evident că perspectiva păcii se îndepărtează şi mai mult, ceea ce sugerează că, de fapt, Moscova nu este interesată de pace, nici măcar în schimbul unor ipotetice „concesii teritoriale”. Pentru liderii ucraineni, fiecare nouă crimă de război a armatei ruse face încă şi mai dificil scenariul așezării la masa negocierilor, ceea ce este (sau ar trebui să fie) logic şi foarte ușor de înțeles în orice stat democratic, unde puterea politică depinde de voința şi susținerea cetățenilor.

În plus, atât istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi istoria unor conflicte armate ulterioare (Coreea, Vietnam, Irak şi Afganistan, de exemplu) arată că un regim politic nu poate fi schimbat doar prin bombardamente aeriene, fiind obligatorie ocuparea centrilor vitali ai statului vizat de către forțe armate terestre. Or, spre deosebire de toate exemplele existente începând cu Al Doilea Război Mondial, Rusia nu are astăzi resursa umană capabilă de așa ceva în cazul Ucrainei. Ținta inițială de mobilizare „parțială” – 300.000 de rezerviști convocați în septembrie 2022, tocmai pentru a completa resursa umană deficitară la nivelul armatei – a forțat la maximum capacitățile reale de recepție, echipare şi antrenament de care Rusia dispune, şi nu există confirmări independente asupra succesului real de transformare a acestor rezerviști în militari activi cu valoare combativă. Mobilizarea inițială a provocat efecte colaterale masive, practic mai mulți bărbați ruși încorporabili părăsind recent Rusia decât au reușit autoritățile militare să încorporeze – cifrele avansate variază între 700.000 şi un milion, Moscova evident le neagă, dar rapoartele concurente care indică un număr „excepțional” de mare de „turiști” ruși sosiți recent în state precum Finlanda, Georgia, Kazahstan, Uzbekistan, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Mongolia, Armenia etc. vorbesc de la sine. Toate acestea consolidează concluzia anterioară: dacă nu își asumă riscul existențial de a ieși din zona utilizării exclusive a armamentului convențional, şi atât timp cât SUA își mențin ajutorul militar şi financiar, iar recenta vizita a președintelui Zelenski la Washington nu lasă nicio îndoială că acest sprijin se va menține, cel puțin pe durata Administrației Biden, adică cel puțin încă 2 ani, pe care regimul Putin nu-i mai are însă la dispoziție, Rusia nu poate câştiga războiul început împotriva Ucrainei, nici din punct de vedere militar, nici în termeni de atingere a obiectivelor politice fixate înainte de ordinul de invazie din 24 februarie 2022, indiferent câte crime de război este dispusă să mai comită. Ultima speranță a regimului Putin se leagă acum de China, de aliații, prietenii, şi simpatizanții din „marele Sud” şi de Coloana a 5-a din Occident. 

Quo vadis? V. Putin, între „a nu putea pierde” şi „a nu putea câștiga” războiul

Războinicii victorioşi mai întâi obțin victoria, apoi merg la război. Războinicii perdanți întâi merg la război, apoi caută o cale să-l câștige” (Sun Tzu, „Arta Războiului”)

Chiar dacă Rusia a pierdut deja războiul, rămâne totuși „inevitabila întrebare” privind natura soluției politice care va trebui să consemneze, mai devreme sau mai târziu, o nouă realitate postbelică. Numeroși analiști, şi chiar unii lideri politici occidentali, au afirmat în primele luni de război, uneori chiar insistent, că „V. Putin nu-şi poate permite să piardă în Ucraina” sau că „Rusia n-ar trebui umilită”. Trecând peste faptul evident că majoritatea statelor occidentale l-au ținut pe V. Putin (implicit pe regimul patronat de acesta), timp de 2 decenii, în „mare stimă” şi, după caz, i-au permis, facilitat sau tolerat aproape orice, şi că, dacă cineva sau ceva umilește azi societatea rusă acel cineva/ceva este însuși regimul condus de V. Putin (2–3000 de persoane au acumulat avere cât toți ceilalți ruși la un loc, dar asta nu le-a fost de ajuns, așa că au împins în plus țara într-un război suicidal, dinainte pierdut, fără nicio legătură cu interesele reale ale Rusiei), toți acești analiști şi politicieni scapă din vedere aproape complet faptul că valoarea de adevăr a afirmației „Putin nu poate pierde războiul” este net inferioară valorii de adevăr a afirmației „Putin nu poate câștiga războiul, iar acest fapt ar trebui să fie înțeles de oricine dorește sincer evitarea scenariului în care războiul Rusiei împotriva Ucrainei s-ar transforma într-un nou război mondial.  

În primul rând, şi puterile nucleare pot pierde războaie, fără ca asta să provoace „sfârșitul lumii”. SUA au pierdut războaiele din Vietnam şi Afganistan, iar în cel din Coreea au obținut doar o remiză (cu consecințe enorme până astăzi) deși au fost la un pas de victorie, fără să recurgă la armele nucleare. URSS/Rusia a pierdut şi ea un război în Afganistan (mult mai rău decât SUA pe al lor, ulterior) şi a pierdut şi două războaie în Cecenia (inclusiv al doilea, făcut de regimul Putin, a fost pierdut „la rezultat”, Cecenia fiind astăzi o satrapie militarizată, independentă de facto, în care statul rus, instituțional, nu controlează nimic), de asemenea fără să recurgă la armele nucleare. Aceste precedente arată foarte clar că este perfect posibil un deznodământ non-nuclear în scenariul aproape sigur al înfrângerii Rusiei în Ucraina. În realitate, șansele statului rus de a-şi prezerva existența în frontierele lui legale actuale sunt cu atât mai mari cu cât iese mai repede din războiul declanșat împotriva Ucrainei, chiar dacă V. Putin nu vrea să accepte această evidență.

În al doilea rând, escaladarea conflictului armat, prin recurgerea de către Kremlin la armele nucleare, deși teoretic posibilă, este mai curând improbabilă. Mai multe argumente concură la această concluzie. Cel mai important derivă din faptul că acesta este ultimul „as din mâneca” regimului. Nu întâmplător sperietoarea nucleară este agitată la Moscova încă de la începutul agresiunii din Ucraina, şi apoi periodic ori de câte ori regimul se simte încolțit sau disperat ca urmare a evoluţiilor de pe front. Este nu doar ultima carte importantă pe care regimul o poate juca, dar şi ultima metodă prin care poate atrage atenția Occidentului. Pentru V. Putin şi anturajul său imediat, o eventuală trecere a „Rubiconului nuclear” de către Moscova ar echivala, din acest motiv, cu auto-anularea politică definitivă: de acolo nu ar mai avea nimic de făcut, nicio opțiune (nici măcar foarte proastă) şi nimic cu care să mai amenințe şi intimideze restul lumii; practic, ar fi finalul regimului. Recurgerea de către Moscova la armele nucleare ar avea şi efectul de „spulberare” instantanee a sprijinului, simpatiei sau neutralității binevoitoare de care aceasta încă mai beneficiază din partea unor state precum China, India sau Turcia, care din diverse considerente legate de definirea propriilor interese naționale au aversiune maximă la scenariul în care ar trebui să opteze clar între relațiile cu Rusia şi cele cu Occidentul. De altfel, acesta a şi fost numitorul comun al mesajelor transmise lui V. Putin, la ultimul Summit OCS de la Samarkand, Uzbekistan, de către președinții J. Xi şi R. T. Erdogan, şi premierul N. Modi: „Nu escaladați războiul dincolo de pragul la care am fi obligați să alegem între Rusia şi Occident”.

Totodată, escaladarea de către Rusia a conflictului la nivel nuclear ar putea facilita, în cazul unor state africane, sud-americane şi asiatice procesul de înțelegere a faptului că „anticolonialismul” şi „antiimperialismul” nu pot avea autoritate morală şi forță politică reale decât erga omnes, în caz contrar existând riscul reproducerii în „emisfera sudică” a mult blamatelor „standarde duble occidentale” (reale uneori, dar departe de a fi monopol occidental). În ordinea descrescătoare a greutății specifice a argumentelor care sugerează ca recurgerea de către Rusia la armele nucleare este improbabilă se mai află şi riposta inevitabilă care ar urma din partea NATO / SUA (care ar putea, într-adevăr, distruge relativ uşor capacitățile militare rusești de pe teritoriile ucrainene ocupate, cu armament convențional avansat), dar şi riscurile inerente pentru regimul Putin în cazul punerii celei mai mari presiuni imaginabile asupra sistemului militar oficial. Nici măcar în Rusia „comandatul suprem” nu poate lansa de unul singur arme nucleare, fiind necesară cooperarea lanțului de comandă, control şi verificare de la vârful Ministerului Apărării, iar acum armata rusă se află la minimul ei istoric, înfrântă pe frontul din Ucraina, cu imaginea publică, inclusiv internațională, distrusă, acuzată de crime de război, „prinsă la mijloc” între președinte, propagandiștii regimului, FSB, șeful Grupului Wagner şi despotul cecen, şi criticată din toate părțile. În această situație, executarea unui ordin politic abominabil de natură să garanteze militarilor care l-ar executa urmărirea internațională pe termen nelimitat şi tragerea ulterioară la răspundere, nu este deloc sigură.

În al treilea rând, susținătorii unei „soluții” a războiului de tipul „pace (oferită temporar de Rusia) contra teritoriu (oferit definitiv de Ucraina)”, eventual cu un „bonus” în favoarea Moscovei de genul renunțării definitive de către Ucraina a intențiilor sale de a adera la UE şi NATO, par să nu înțeleagă faptul că ceea ce propun, de fapt, este sacrificarea suveranității şi integrității teritoriale a unui stat pe „altarul” apetitului războinic, imperialist şi colonialist al unui alt stat, ceea ce-i plasează din start pe acești opinenți pe poziții contrare principiilor şi valorilor fundamentale incluse în Carta ONU, deci contrare dreptului internațional. Mai mult decât atât, toți aceștia ignoră aproape cu desăvârșire mesajul evident care transpare din cele două proiecte de „acorduri de securitate” cu NATO şi SUA, avansate ultimativ de Rusia în decembrie 2021. Acest mesaj este extrem de clar: Ucraina nu este obiectivul ultim al Kremlinului, ci doar unul de etapă; conflictul nu este pentru câteva provincii ucrainene, ci pentru restaurarea unei noi variante a URSS şi reîmpărțirea Europei în sfere de influență; V. Putin şi regimul său își arogă dreptul de a împărți restul Europei într-o zonă cu state pe deplin suverane (dar care trebuie să plătească Rusiei acest „favor” prin abandonarea celorlalte state europene) şi o zonă cu state parțial suverane (în esență cele din fostul bloc comunist, minus fosta RDG, în care Rusia solicită drept de veto asupra politicilor lor externe şi de apărare/securitate națională). Concluzia se impune aproape de la sine: având în vedere această „viziune” a Kremlinului, dacă Ucraina ar fi împinsă la un acord de pace în termenii Rusiei, aceasta va ataca ulterior, după o scurtă perioadă de refacere şi regrupare militară, un stat membru NATO, ceea ce ar face un nou război mondial aproape inevitabil. Urmărindu-i în ultimele 10 luni pe susținătorii teoriei „pace contra teritorii”, nu poți să nu te gândești că proverbul roman (latin) original era „dacă vrei pace, pregătește-te de război”, şi nu „dacă vrei pace, pregăteşte-ți inamicul de război”.

În al patrulea rând, „Putin nu poate câştiga războiul”, care îi aparține 100%, şi pentru faptul că acest război a avariat deja foarte grav regimul de neproliferare nucleară (militară), bazat pe Tratatul NNP din 1968. Regimul era deja în criză (Coreea de Nord, Iran), iar atacarea Ucrainei de către Rusia, care include amenințări directe nu numai la adresa integrității teritoriale, dar şi la adresa suveranității şi statalității, riscă să-i dea lovitura de grație, mai ales în scenariul în care Moscova „scapă cu prada” şi de această dată. În 1994, prin Memorandumul de la Budapesta, Ucraina a renunțat la arsenalul său nuclear („moștenit” fizic după dizolvarea URSS) în schimbul garanțiilor oficiale primite din partea Rusiei, SUA şi Marii Britanii cu privire la independența şi suveranitatea în cadrul frontierelor sale recunoscute internațional (care includeau şi atunci Crimeea şi Donbass). Atacarea Ucrainei de către Rusia în 2014, reluată la scară mult mai amplă şi mai brutală în 2022, reprezintă din această perspectivă o lovitură aproape mortală aplicată regimului de neproliferare nucleară, care va deveni sigur mortală în cazul în care regimul Putin va obține chiar şi o victorie parțială în Ucraina. Într-un astfel de caz, concluzia logică la care vor ajunge multe state va fi că este imperios necesar să se doteze cu arme nucleare, chiar şi prin încălcarea Tratatului NNP, pentru a evita soarta Ucrainei în fața unei puteri nucleare. Mesajul pe care Rusia îl trimite restului lumii în ultimele 10 luni, prin agitarea „sperietorii nucleare” şi prin ameninţările apocaliptice ale propagandiștilor săi de serviciu – „Rusia este o mare putere nucleară, deci poate face absolut orice dorește în impunitate” – este devastator prin implicații pentru ceea ce a mai rămas din ordinea internațională post-1945 şi post-1991 bazată pe principii, legi, tratate şi reguli. Acesta este marele şi principalul argument strategic pentru care Ucraina trebuie sprijinită să respingă agresorul: pentru că în caz contrar, entropia deliberat şi iresponsabil alimentată de Rusia la nivel global riscă să împingă întreaga omenire într-un conflict armat generalizat fără precedent istoric.

Opțiunile Occidentului, reduse la esență

„Ca să stai la masă cu diavolul ai nevoie de o lingură cu coadă lungă. Lingura Europei are însă coada foarte scurtă”. (Frederic Pichon, orientalist francez)

Vechiul proverb englez, parafrazat de către orientalistul francez Frederic Pichon, în 2014, în cartea sa avertisment – „Siria. De ce Occidentul s-a înșelat” – este după 8 ani de o actualitate tulburătoare şi în contextul războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei şi, mai mult decât atât, ilustrează perfect de ce, şi cum, Occidentul s-ar putea înșela din nou, de data aceasta cu urmări fatale, pentru că nu are o „lingură” cu coadă suficient de lungă pentru a „lua masa” (a se citi, negocia, realmente) cu V. Putin.

Înainte de a identifica opțiunile reale care mai sunt disponibile acum, după decenii de erori în cascadă ale puterilor occidentale față de Rusia, ar trebui să ne fie foarte clar, din start, că împărțirea făcută de numeroși experți, analiști, ziariști etc. occidentali între „tabăra păcii” (cei care văd prioritară „pacea” cu Rusia) şi „tabăra justiției” (cei care văd prioritară justiția pentru victimă, adică pentru Ucraina) este o falsă dihotomie, un nonsens militar şi diplomatic, precum şi un vector diversionist din punct de vedere politicCele două concepte – pacea şi justiția – nu pot fi separate, oricum nu dacă pacea este, într-adevăr, obiectivul realmente urmărit. În 1945 ele au fost parțial şi selectiv separate, iar URSS – din stat criminal (vinovat de crime în masă şi genocid inclusiv împotriva propriilor cetățeni) şi stat aliat cu Germania nazistă (1939–1941), cu care a complotat declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial (Pactul Ribbentrop–Molotov fiind doar vârful de iceberg al acestui complot) – a suferit „miraculoasa metamorfoză” într-un stat „respectabil”, care şi-a ocupat locul de „acuzator” în Tribunalul de la Nürnberg, apoi locul de membru permanent cu drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU. S-a făcut justiție doar în cazul victimelor nazismului şi diferitelor fascisme, şi este foarte bine că acestora li s-a făcut dreptate, însă nu şi în cazul victimelor comunismului, față de care Occidentul a închis „tactic” ochii pentru a obține „pacea”. Germania a fost pedepsită exemplar pentru crimele de agresiune şi crimele împotriva umanității comise între 1933 – 1945, fiind denazificată (obsesia regimului Putin  pentru acest termen nu este deloc întâmplătoare, fiind vorba de o juxtapunere politico-propagandistică de maximă perversitate, care încearcă să prelungească viața regimului prin „perfuzia 1945”). Regimul lui Stalin, din care de trage, pe filiație directă şi nealterată, regimul Putin de astăzi, nu a fost deranjat în 1945 şi nici ulterior, nici măcar cu o întrebare privind crimele abominabile comise în/de URSS începând din 1917, primind în plus şi un loc de decident la „prima masă” a lumii postbelice. Rezultatele acelor decizii se văd astăzi, din nou, prin noul martiriu la care este supusă Ucraina şi prin riscul serios de a se ajunge la unui nou război mondial.

Așa-zisa „tabără a păcii” din 2022 are înaintași „iluștri”: în 1945 a câștigat partida în Occident ceea ce astăzi s-ar numi „tabăra păcii”, care a recurs la formula „justiție 50%”, bazată pe împărțirea victimelor cataclismului european din prima jumătate a sec. XX (în URSS şi Germania nazistă măcelul a început înainte de 1939) în două categorii, în funcție de cine au fost criminalii. Victimelor comunismului li s-au refuzat justiția şi dreptatea, ceea ce a generat un enorm „schelet în dulapul” Occidentului, pe care elitele occidentale, în principal cele intelectuale, academice şi mass media, dar şi o parte a celor politice, s-au străduit din răsputeri să-i țină închis până când iureșul de nestăvilit din 1989 le-a obligat la o politică de ajustare a cursului.

Problema este că ceea ce s-a obținut în 1945 nu a fost o „pace” decât în mediul aseptic închis al unei mici extremități occidentale a peninsulei europene a Eurasiei (la vest de linia Lübeck – Trieste şi în Scandinavia, mai puțin de o treime din Europa geografică şi geopolitică), şi a fost posibilă acolo doar prin menținerea unor forțe armate convenționale masive ale SUA şi UK, şi a unei descurajări nucleare credibile. În URSS şi Europa centrală şi de est intrată sub cizma Moscovei, „pacea” din 1945 a însemnat doar absenţa confruntărilor militare între state, pentru că războiul intern al regimurilor comuniste cu proprii cetățeni, cărora le-au fost masiv şi brutal încălcate toate drepturile elementare, pentru a nu vorbi de cele politice, a continuat fără oprire până în 1989. Iar în restul lumii, „războiul rece” a fost mai degrabă un eufemism iubit de istorici şi jurnaliști, în realitate el fiind deseori cald, fierbinte sau chiar aproape de clocotul care ar fi putut aprinde un nou război mondial. Transferul unor resurse colosale dinspre dezvoltare spre înarmare (inclusiv nucleară), mai ales în contextul decolonizării europene care a lăsat locul unui mare număr de națiuni tinere cu nevoi foarte mari de asistență, războaiele prin interpuși (care au afectat tocmai națiunile tinere apărute după 1950–1960 şi care au căzut direct în capcana „războiului rece”), transferul ideologiei comuniste în state din Africa, Asia şi America Latină care nu avuseseră niciodată o economie capitalistă de tip occidental, cu rezultate previzibil funeste, războaiele „clasice” din Coreea, Vietnam, Afganistan, Orientul Mijlociu, apariția diferitelor gherile şi mișcări teroriste, precum şi incapacitatea repetată a ONU, instituția născută cu misiunea fundamentală de a salvgarda pacea mondială şi drepturile omului conform declarației universale din 1948, de a-şi îndeplini satisfăcător rolul unic primit, toate acestea își au originile în „pacea cu 50% justiție” din 1945, interpretată şi folosită după aceea de puterea de la Moscova ca armistițiu şi acoperire pentru continuarea implementării „agendei 1917”, de preferință prin evitarea unei confruntări militare deschise şi directe cu SUA.

Care sunt, prin urmare, esențialmente, opțiunile Occidentului în acest moment? Sunt doar două, şi ambele presupun riscuri mari. Ar trebui spus, în primul rând opiniilor publice din țările occidentale, că timpul când au existat opțiuni față de Rusia cu costuri sensibil mai mici a trecut.

Prima opțiune este forțarea, politică şi diplomatică, a unei înțelegeri oarecare („pacea” cu regimul Putin este un mit, cum am arătat) între Ucraina şi Rusia, cât de repede posibil. Avantajul unic care poate fi atașat acestei opțiuni, dar care poate fi „vândut” uşor unor segmente largi ale opiniilor publice occidentale, este că prin oprirea conflictului armat „s-ar reduce pericolul imediat de escaladare” spre un conflict general european sau chiar mondial, precum şi riscul de recurgere de către Rusia la arme de distrugere în masă. Riscurile acestei opțiuni sunt însă multiple şi majore.

În primul rând, Ucraina ar „trebui” forțată (sau „împinsă”) să accepte cedarea unor teritorii vaste, cel puțin conform actualei linii a frontului, pentru că este de neimaginat cum V. Putin ar putea accepta o înțelegere fără a obține pentru consumul intern din Rusia argumentul că a cucerit teritoriu suplimentar față de cel pe care Rusia în avea deja înainte de 24 februarie 2022. Orice altceva ar fi pentru el o înfrângere gravă, pentru că ar ilustra, mai mult decât orice altceva, inutilitatea războiului criminal pe care l-a declanșat (indiferent de cum numește oficial Moscova acest război). Dacă ar proceda astfel, Occidentul ar pierde nu numai extraordinarul capital de simpatie şi admirație pe care şi l-a câștigat în Ucraina, dar ar propaga şi un șoc politic major în statele UE şi NATO central-est europene, precum şi în cazul aliaților din restul lumii.

În al doilea rând, prin forțarea (sau „împingerea”) Ucrainei să cedeze teritorii agresorului, Occidentul şi-ar distruge ceea ce a mai rămas din reputația sa, pentru că o astfel de înțelegere ar însemna acceptarea încălcării dreptului internaţional, ar însemna recompensarea agresiunii armate neprovocate, dar şi pentru că Ucraina ar fi pusă într-o poziție similară celei a Cehoslovaciei din 1938, sacrificată de diplomaţiile occidentale pentru o „pace durabilă în Europa” care însă nu a mai durat decât un an, până la catastrofa din 1939.

În al treilea rând ar presupune abandonarea completă a oricărei componente de justiție pentru victima agresiunii, inclusiv în ceea ce privește despăgubirile pentru pagubele materiale colosale provocate ucrainenilor şi Ucrainei, fiind evident că regimul Putin nu ar accepta nicio o clauză de asumare a responsabilității, fie ea şi doar materială, într-o astfel de înțelegere.

În al patrulea rând, această opțiune, în sine, odată făcută ar plasa instantaneu Ucraina şi Occidentul în poziția inferioară a solicitanților (poziția politică slabă, „din vale”), pentru că ar fi clar Moscovei, din prima secundă, că Ucraina ar face asta doar împinsă de Occidentul care „nu mai poate şi vrea pace”.  

În al cincilea rând, din punct de vedere militar ar fi o greșeală majoră, care ar oferi lui V. Putin şi acoliților săi exact cadoul de care aceștia au nevoie cel mai mult, respectiv un timp de regrupare şi refacere după înfrângerile serioase suferite de armata rusă pe front în 2022.

În al șaselea rând, din punct de vedere politic şi juridic, nu ar exista absolut nicio garanție că Moscova, care de 105 ani încalcă aproape orice acord internaţional semnat, ar decide să-l respecte pe acesta, chiar încheiat cu girul ONU (dreptul de veto al Rusiei la CS ONU îi oferă posibilitatea să paralizeze organizația după bunul plac). În plus, dacă Occidentul ar renunța la argumentul juridic şi moral superior, prin „împingerea” Ucrainei să cedeze teritorii unui agresor care le-a obținut prin călcarea în picioare a Cartei ONU, de pe ce poziții „superior morale” şi „juridic principiale” ar mai putea ulterior să critice sau să se opună unei foarte previzibile încălcări ulterioare de către Rusia a unui astfel de acord cu Ucraina?

În al șaptelea rând, dacă Occidentul ar accepta, fie şi indirect şi informal, câștiguri teritoriale ale Rusiei prin această opțiune – şi în plus față de impactul catastrofal asupra regimului de neproliferare nucleară (expus mai sus) – succesul Rusiei în a obține anexiuni teritoriale „cu acte în regulă” după o agresiune armată „la lumina zilei” ar putea deschide nu doar Cutia Pandorei, dar şi porțile iadului, la nivel mondial, unde zeci, poate sute, de revendicări teritoriale mocnesc de decenii, uneori de secole, şi nu s-au transformat până acum în războaie doar pentru că potențialii agresori s-au temut de riposta internațională, coordonată de puterile occidentale. Odată ce această teamă ar fi risipită prin recompensarea agresiunii Rusiei (şi a crimelor de război comise împotriva civililor necombatanți) cu teritorii echivalente cu suprafața fostei Iugoslavii, înseși conceptele de „pace mondială” şi „sistem internaţional” vor fi spulberate, iar primele secole ale Evului Mediu, caracterizate de „războiul tuturor împotriva tuturor”, ar putea ajunge să fie privite retrospectiv cu nostalgie istorică prin comparație cu ce ar putea urma astăzi dacă fie şi o parte a statelor cu revendicări teritoriale ar decide să recurgă la forța armelor pentru a şi le satisface.

A doua opțiune este menținerea sprijinului pentru Ucraina până la respingerea agresorului şi restabilirea suveranității şi integrității sale teritoriale în frontierele recunoscute internaţional. Spre deosebire de prima opțiune, şi aproape simetric față de ea, însă pe parte pozitivă, această opțiune are avantaje multiple foarte importante, care constau, în esență, în evitarea celor 7 riscuri majore care ar fi antrenate de „împingerea” Ucrainei, în orice mod, într-un  acord dezavantajos cu Rusia. Singurul risc asociat acestei opțiuni, un risc serios dacă este analizat în izolare față de contextul mai larg, nu este unul vital, dar este unul foarte dificil de gestionat psihologic la nivelul elitelor occidentale, care au dezvoltat în cele peste 3 decenii de la dizolvarea URSS o aversiune la risc aproape patologică, pe care au „reușit” în mare măsură să o transmită şi națiunilor lor: riscul ca regimul Putin să escaladeze războiul pentru a „camufla” într-un conflict mai amplu şi cu mai mulți participanți faptul că a eșuat în agresiunea sa militară împotriva Ucrainei.

Problema cu acest unic risc, față de toate celelalte mult mai serioase asociate primei opțiuni, este că apare mult mai „logic” şi mult mai iminent, parțial pentru că se mulează mai uşor pe o gândire liniară de tip cauză–efect, şi parțial pentru că Rusia a fost o prezență constantă în ultimele două decenii în centrul atenției elitelor occidentale, unde a fost tratată ca „mare putere mondială” (deși nu era, şi nu este decât o putere regională înarmată nuclear) de interesele căreia „trebuie” ținut cont cu grijă, dacă nu „trebuie” chiar satisfăcute la cerere, iar o astfel de politică a lăsat urme adânci în mentalul colectiv al țărilor occidentale. Astăzi, iată, Rusia cere noi concesii, teritoriale dar nu numai teritoriale, şi tot Ucrainei, o țară despre care Occidentul, cu siguranță occidentalii, nu știa(u) aproape nimic înainte de 24 februarie 2022, așa că nu este de mirare că mulți occidentali, nu numai la nivel popular, dar şi la nivelul elitelor diverse, se întreabă „de ce nu, dacă asta va calma Rusia şi va evita un război mondial?”. În orice țară şi în orice epocă a fost dificil de contrazis o astfel de „logică”, care tinde să se impună în primul rând prin caracterul ultra-simplificator, reconfortant pentru opinenți. Nici acum nu va simplu de explicat cetăţenilor statelor democratice că ecuaţia „concesii către Rusia = pace = întoarcerea la vremurile bune” nu e doar falsă, dar nici nu mai este posibilă, politic vorbind, şi nici nu va mai exista vreodată. Nu va fi simplu inclusiv pentru că la nivelul capitalelor occidentale, dar şi al instituțiilor europene, s-a generalizat practica explicării crizei multidimensionale severe care afectează acum Occidentul prin „războiul lui Putin în Ucraina”. Da, acest război este al lui V. Putin, şi da, acesta este vinovat de crime grave împotriva umanității şi crime de război, iar războiul declanșat la ordinul său a contribuit la agravarea unor crize preexistente în Occident. Dar cele mai grave două crize care afectează acum Occidentul – inflația şi criza energiei – își au rădăcinile mult înainte de 24 februarie 2022 şi se datorează unor decizii adoptate de politicieni aleși democratic în Occident. Politicile flamboiant-inflaționiste ale băncilor centrale de emisie  occidentale (ECB, US FRB, BoA) de după 2008, şi politicile dogmatice de „decarbonizare” din ultimul deceniu vizând forțarea „tranziției verzi” – nu doar cu ignorarea studiilor de fezabilitate şi sustenabilitate privind renuanțarea bruscă la combustibilii fosili şi la dezvoltarea programelor nucleare civile, dar şi în mod ipocrit pentru că în paralele cu „marșul împotriva fosililor” destinat consumului intern, aceiași politicieni occidentali au permis creșterea nestingherită şi masivă a dependenței Europei de petrolul şi gazul natural din Rusia – au avariat grav puterea de cumpărare a occidentalilor şi capacitatea Occidentului, mai ales a Europei, de a-şi asigura independența energetică la prețuri rezonabile pentru populație, şi nu au fost dictate cancelariilor occidentale de regimul Putin, chiar dacă prin efectele lor nefaste i-au alimentat acestuia încrederea că poate trece la faza finală de restaurare imperială, pentru că Occidentul este prea slăbit din interior ca să i se opună. Este de înţeles că mulți politicieni occidentali încearcă acum să scape de responsabilitatea politicilor care au creat în Europa scăderea puterii de cumpărare şi a nivelului de trai şi dependențe energetice masive de Rusia, prin „transferarea” întregului pasiv al acestora, „la pachet”, în contul „războiului lui Putin”, unde s-ar pierde mai uşor printre responsabilitățile infinit mai grave şi ample ale regimului de la Moscova. Prin aceasta însă, alimentează la nivelul opiniilor publice occidentale ideea că prin concesii făcute Rusiei pe seama Ucrainei s-ar putea obține „pacea”, care la rândul ei ar face toate problemele acumulate în Occident după 2008 să dispară, ceea ce este, elegant spus, o fantasmă periculoasă.

În fapt, în scenariul pierderii războiului său de agresiune de pe teritoriul Ucrainei, Rusia nu are opțiuni de escaladare realiste, şi pe care Occidentul să nu le poată gestiona. Natura conspirativă, diversionistă şi deviantă, care „îmbracă” miezul infracțional şi kleptocratic al regimului de la Moscova, face extrem de improbabilă recurgerea la escaladări imediat atribuibile la nivel mondial, precum utilizarea armelor nucleare (inclusiv aliații indefectabili ai Rusiei, precum Coreea de Nord, Eritreea, Iranul sau Venezuela, știu că Ucraina nu are nici un fel de arme de distrugere în masă). Așa cum am arătat mai sus, regimul este perfect conștient că dacă ar recurge la asta ar fi definitiv terminat, pe termen foarte scurt, şi nu va recurge la astfel de arme decât dacă se va simți sistemic amenințat cu extirparea (schimbarea liderului nu se încadrează, neapărat, aici). Regimul Putin poate însă recurge la acțiuni „subterane” (sau submarine) periculoase, dar mult mai uşor de negat oficial, nu doar în Ucraina (unde centrala nucleară de la Zaporojie îi oferă cea mai tentantă opțiune, deocamdată folosită pentru poziționarea în impunitate a propriilor baterii de rachete şi artilerie, şi ocazional ca sperietoare pentru Occident), dar şi în Occident, unde cei 20 de ani în care elitele locale au fost fascinate de „șarmul” lui V. Putin, şi mai ales de banii acoliților acestuia, au fost cu siguranță folosiți de Moscova pentru construirea unor rețele clandestine de sabotaj şi diversiune care pot fi activate la ordin pentru chestiuni încă şi mai grave decât omorârea dizidenților sau defectorilor ruşi.

Eventuala escaladare militară a Rusiei, prin metode neatribuibile, ca răspuns la previzibila înfrângere militară completă în Ucraina (dacă Occidentul va continua să o ajute împotriva agresorului), oricât de periculoasă ar putea fi, nu ar fi de natură să pună Occidentul în fața unor amenințări existențiale, cum s-ar întâmpla, în schimb, aproape sigur în cazul concretizării riscurilor aferente primei opțiuni („împingerea” Ucrainei să încheie o înțelegere în termenii Rusiei). O notă specială la acest punct ar trebui să privească Crimeea. Nu mai este un secret pentru nimeni că modul în care Occidentul (cu Germania şi Franța în poziții de prim plan) a gestionat criza provocată de invazia rusă din 2014 şi „anexarea” Crimeei de către Rusia, a fost unul lamentabil. A fost chiar mai rău – dacă păstrăm proporțiile dar încercăm o analogie cu un eveniment din istoria recentă – decât în martie 1938 când Hitler a anexat Austria la Germania, pentru că atunci, cel puțin, Regatul Unit şi Franța n-au făcut nimic (au „făcut totul” câteva luni mai târziu, la Munchen, când au consimțit la dezmembrarea Cehoslovaciei, o eroare care dacă va fi repetată astăzi cu Ucraina va avea exact aceleași consecințe ca atunci: un război mondial). „Legăturile istorice” ale Rusiei cu Crimeea, episodul „transferului intern” al peninsulei, în URSS, de către Hrușciov, de la Rusia la Ucraina (ambele republici unionale în cadrul URSS, pe atunci), importanța bazei de la Sevastopol pentru flota rusă de la Marea Neagră etc., toate acestea sunt bine cunoscute decidenților occidentali de mult timp, dar „locul special” pe care Crimeea l-a ocupat până nu de mult în gândirea acestora cu privire la posibilele ieșiri negociate din războiul declanșat de Rusia la 24 februarie 2022 nu a avut nicio legătură cu ele, ci cu sentimentul de vinovăție („bine” refulat) legat de „gestionarea” agresiunii ruse din februarie 2014.

Firele țesute de regimul Putin în Occident ajunseseră atât de puternice în 2014, încât istoricii care vor scrie istoria acestei perioade vor fi uimiți de modul în care, timp de 5 luni, liderii occidentali au reacționat la „anexarea” Crimeei de către Rusia: paralizați politic, incapabili de o reacție concretă minimal semnificativă. Aflați în fața unui eveniment de o gravitate excepţională şi fără precedent în Europa după 1945, anexarea unui teritoriu legal deținut de un stat, cu forța armelor, de către un alt stat, adică exact genul de eveniment care în urmă cu doar 75 de ani dusese la un război mondial cu 55 de milioane de morți şi sute de milioane de alte victime, nu au făcut practic nimic. Amănuntul încă prea puțin cunoscut la nivel public este că ceea ce a determinat începerea reechilibrării balanței strategice a diplomaţiilor din UE, de la poziția „haideți să nu sărim pe concluzii, dracul nu e chiar atât de negru, şi avem interese comune foarte mari” la poziţia „s-ar putea să avem unele probleme cu Rusia, haideţi să ne uităm mai atent la ele”, nu a fost nicidecum invazia din Crimeea şi „anexarea” acesteia, ci catastrofa umanitară a doborârii zborului civil comercial malaiezian MH 17, de pe ruta Amsterdam – Kuala Lumpur, de către separatiștii ruși din Donbass, în mâinile cărora Moscova pusese armament antiaerian performant fără a-i supune în prealabil unor teste minimale de IQ, alcoolemie şi competență militară. Atunci, la 17 iulie 2014, când s-a confirmat știrea că 298 de civili (printre care copii, femei, familii întregi plecate în vacanță), din care 198 de cetățeni olandezi, au fost uciși de paramilitarii separatiști ruși din estul Ucrainei, dlui. prim ministru Mark Rutte i-a îngheţat prima dată zâmbetul de satisfacţie pe care îl conserva din noiembrie 2011, când alături de dna. cancelar Angela Merkel, dl. prim ministru Francois Fillon şi „președintele” Dimitri Medvedev, inaugurase ultra-controversatul gazoduct North Stream, în pofida multiplelor şi insistentelor avertismente primite din varii direcții cu privire la eroarea strategică colosală comisă prin ancorarea UE de Rusia prin acel proiect.

Este trist, şi totodată tragic, că doar cortegiul funebru al celor 298 de sicrie, multe de copii, pe străzile Olandei a putut să tempereze oarecum, după 14 ani, complicitatea majorităţii elitelor politice vest-europene cu regimul Putin, complicitate până atunci flamboiantă. Adevărul crud este că, şi după aceea, ideea „închiderii” conflictului ruso-ucrainean iniţiat de Rusia în 2014 pe baza recunoașterii formale a apartenenței Crimeei la Rusia, şi cu subtextul „renunțării” de către Rusia la orice alte pretenții față de Ucraina, a fost prezentă în majoritatea centrelor de decizie occidentale, unde nu putini s-au agățat de ea „ca înecatul de pai”. Paradoxal, şi din nou trist, este faptul că ceea ce a anulat definitiv şansele Rusiei (deloc neglijabile până atunci) de „a-şi negocia Crimeea” nu a fost declanșarea războiului său de agresiune împotriva Ucrainei la 24 februarie 2022, ci decizia politic catastrofală din octombrie 2022 de a „anexa” alte patru provincii ale Ucrainei, care nu numai că a „diluat dosarul Crimeea” în mod ireparabil, dar a şi convins capitalele vest-europene care mai „nutreau speranțe” că nu este nimic de făcut, pentru că regimul Putin va cere mereu tot mai mult, dincolo de ceea ce diplomația ar fi putut, realist vorbind, rezolva. Şi nu este nicio mirare aici, având în vedere că obiectivele lui V. Putin sunt situate mult dincolo de Ucraina, deci era din start exclus să poată fi „domesticit” şi adus „back in business” cu Crimeea (şi este patetic câți politicieni occidentali au văzut asta ca „opțiune”). Istoria va consemna că Rusia a „anexat” ilegal, şi militar, Crimeea în martie 2014 şi a pierdut-o politic, şi diplomatic, în octombrie 2022, pe mâna ei, deși a avut o vreme șanse reale s-o obțină „cu acte”. De acolo înainte evenimentele nu mai pot curge, mai repede sau mai încet, decât într-o singură direcție: Crimeea va reveni sub controlul suveran al Ucrainei, conform cu Carta ONU şi dreptul internaţional.

Revenind la problema fundamentală a soluției politice la acest război, să rememorăm că președintele Zelenski a prezentat liderilor grupului „G–20” reuniți la Summit-ul din Bali (Indonezia), la 15 noiembrie 2022, un „plan de pace în 10 pași”. Este un „plan de pace” în deplin acord cu Carta ONU, ideile incluse sunt fără discuție legitime, iar având în vedere că provine din partea unui stat victimă a unei agresiuni neprovocate care a reușit să oprească agresorul şi să-i administreze înfrângeri militare serioase, poate fi considerat rezonabil şi moderat, având în vedere crimele abominabile împotriva umanității şi distrugerile colosale provocate deliberat de Rusia prin agresiunea sa.  La 15 noiembrie Ucraina a cerut o „pace justă” prin raportare la injustiția şi ilegalitatea căreia i-a căzut victimă odată cu agresiunea armată a Rusiei, respectiv refacerea integrității sale teritoriale, primirea de compensații pentru colosalele distrugeri materiale comise de armata rusă pe teritoriul său şi judecarea crimelor şi criminalilor de război.

Răspunsul Rusiei a venit la 27 decembrie 2022, prin vocea ministrului de externe S. Lavrov (redistribuit intempestiv de V. Putin în rolul de bad cop, urmare frustrării resimțite după vizita surpriză a președintelui Zelenski în SUA şi la vederea rezultatelor acesteia): dacă Ucraina nu acceptă un „pachet de tipul 17 decembrie 2021 plus” – „demilitarizare”, „denazificare”, „înlăturarea amenințărilor la adresa Rusiei din teritoriile controlate de Administrația de la Kiev” şi recunoașterea anexiunilor de teritorii ucrainene făcute prin forță de Rusia (aproximativ 20% din suprafața țării) – atunci „problema va foi tranșată de armata rusă”. Dincolo de faptul că rolul unui ministru de externe, chiar şi în Rusia, nu ar trebui să includă amenințarea altor state cu distrugerea militară dacă nu se supun necondiționat unui agresor extern, frapează tupeul extraordinar la Moscovei în a lansa un nou ultimatum Ucrainei, în condițiile în care pe front luptele evoluează în defavoarea sa. Mesajul Rusiei a fost completat în ziua următoare, 28 decembrie 2022, de Dimitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului (adică al lui V. Putin), care a reconfirmat că Moscova nu va accepta niciun plan de pace al Ucrainei care „nu ia în calcul noile realități teritoriale”, respectiv „anexarea” la Rusia a regiunilor Donețk, Lugansk, Zaporojie şi Herson (şi evident a Crimeei, pe care D. Peskov nici nu s-a mai deranjat să o menționeze). Interesant, D. Peskov s-a menținut la 28 decembrie în zona „cadastrală” (acceptarea „anexării” la Rusia a celor 4 regiuni ucrainene, pe care armata rusă nici nu le controlează integral, de altfel), fără să reia „cocktailul Lavrov” din ziua precedentă (amestecul aberant de „demilitarizare”, „denazificare” şi „lichidare a amenințărilor”). În plus, la fel de interesant, D. Peskov a admis că Rusia nu a înaintat Ucrainei propriul său „plan de pace”, unul care să-i fie convenabil, fără să precizeze însă motivele acestei tergiversări. Acestea sunt însă evidente oricărui observator atent şi avizat al dinamicii agresiunii ruse: Rusia nu „pune pe hârtie” termenii săi de pace pentru că aceștia depășesc cu mult ceea ce Ucraina ar putea ceda, chiar dacă ar dori să cedeze ceva (nu este cazul, din fericire), iar V. Putin – în linie cu obsesia maladivă înstăpânită la KGB după 1947, când Uniunii Sovietice i s-a spus „niet” la continuarea expansiunii mondiale – își dorește nu Ucraina, ci alt interlocutor – SUA – pe care nu-l mai poate însă avea după crimele împotriva umanității comise, la vedere şi într-o combinație de sadism, primitivism şi cinism, în Ucraina.  

Coroborând, ceea ce Rusia, prin vocile lui S. Lavrov şi D. Peskov, a cerut Ucrainei la 27 – 28  decembrie 2022, a fost, practic, să se predea necondiționat agresorului (culmea, pe care a reușit până acum să-l bată pe câmpul real de luptă). În schimbul acestei capitulări pe care a solicitat-o, Rusia nu a oferit „la schimb” absolut nimic, fapt care, dincolo de aroganța, infatuarea şi de tupeul binecunoscute la oficialii ruși „coborâtori din KGB” (adică la 99% din total), reconfirmă faptul că țintele reale ale Moscovei se află mult dincolo de Ucraina. Este mai mult decât evident că, în aceste condiţii, şansele începerii unor negocieri de pace autentice în prima parte a anului 2023 sunt aproape nule, şi că războiul va continua. Liderii occidentali vor rămâne astfel, în al doilea an de război, cu două opțiuni clare, scenariu pe care unii dintre ei (nu puțini) îl detestă încă dinainte să fi fost confirmat de realitate, dar pe care nu îl mai pot evita: ori își înving fricile şi complexele şi ajută masiv Ucraina să câștige războiul său defensiv încă „localizat”, ori își găsesc curajul să le explice propriilor alegători că trebuie să se pregătească pentru posibilitatea unui mare război, cel mai probabil global, la care vor participa direct cu costuri incomensurabil mai mari.

Riscăm destul de mult acum pentru a evita un nou război mondial, sau nu riscăm mare lucru acum şi prin asta facem un nou război mondial foarte probabil înainte de 2025, aceasta este întrebarea. Dacă elitele occidentale ar fi „aterizat la realitate” cel târziu în 2014, dilema nu ar fi fost astăzi atât de dură. Așa însă, comunitatea democrațiilor nu mai poate fi amâna răspunsul la această întrebare. Timpul este pe cale să expire.

„Opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu angajează MAE român.”

Alexandru Dodan, Contributors.ro

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *