Primul grup de partide îl vom defini convenţional ca grupul partidelor socialiste. Cel de-al doilea grup îl va constitui partidele care îşi revendică platforma politică de la social-democraţie. În sfârşit, al treilea grup îl va constitui PCRM, aflat în perioada 2001-2009 la guvernare, și care constituie cel mai important partid de stânga. Ca şi în cazul dreptei politice vom proceda la o scurtă istorie a apariţiei socialismului şi a genezei faliilor în interiorul acestuia, care în ultimă instanţă a cauzat evoluţia diferenţiată a socialismului, social-democraţiei şi comunismului.

Socialismul: geneză și evoluție

Etimologia cuvântului „socialism” este atribuită deopotrivă lui Pierre Leroux (Individualism şi Socialism, 1834), Louis Reybauld şi Robert Owen, iar originile sale intelectuale se revendică din criticii sociali vest-europeni de la începutul secolului XIX – Owen, Fourier, Proudhon, Blanc, Saint-Simon. Karl Marx a fost cel ce a contribuit decisiv la statuarea şi definirea mişcării socialiste moderne. Tot Marx a fost cel care prin lucrarea „Ideologia germană” (1845) a făcut prima sistematizare a ideologiei din perspectiva stângii. Conform acestuia evoluţia societăţilor capitaliste sunt determinate de bază (mijloacele de producţie a societăţii) şi suprastructură (ideologia societăţii, sistemul legal, sistemul politic şi religia). Din punctul de vedere al marxismului baza determină suprastructura: clasele dominante deţin mijloacele şi determină suprastructura conform intereselor sale. Pentru Marx clasele dominante au o ideologie dominantă, care reprezintă o „conştiinţă falsă”, menţinută inclusiv şi prin „fetişismul comodităţii”. Soluţia pe care o propune marxismul este instaurarea socialismului, un sistem socio-economic ce apare după înfăptuirea revoluţiei proletare. Acesta presupune o proprietate colectivă asupra mijloacelor de producţie, iar societatea progresează treptat spre comunism.

La sf. sec. XIX – înc. sec. XX mişcarea socialistă a cunoscut două scindări majore. Prima scindare s-a produs între social-democraţie şi comunism din cauza viziunilor diferite asupra marxismului: social-democraţia a adoptat o dimensiune reformatoare a socialismului, iar comunismul una revoluţionară. Ambele curente au fost unite totuşi în Internaţionala a II-a Socialistă până la Primul Război Mondial. Cea de-a doua scindare s-a produs după al Doilea Război Mondial între social-democraţie şi socialismul democrat în condiţiile ascensiunii puternice a totalitarismelor de stânga. Socialiştii democraţi optau pentru abolirea capitalismului (fără revoluţie) şi înlocuirea sa cu sistemul socialist prin mijloace democratice, iar social-democraţii pentru menţinerea sistemului capitalist, dar puternic reformat.

De-a lungul evoluţiei sale, socialismul a cunoscut mai multe curente, menţionarea cărora ni se pare extrem de sugestivă din perspectiva intenţiilor pe care le urmărim. Astfel într-o ordine nu neapărat cronologică sau ca importanţă putem numi: socialismul utopic – primul curent al gândirii socialiste moderne; socialismul democratic, care ia socialismul ca bază pentru economie şi democraţie; social-democraţia, care este un capitalism reformat social; socialismul revoluţionar, ce are în vedere revoluţia pentru instaurarea societăţii socialiste; comunismul, care presupune absenţa statului şi claselor şi a avut o serie de variaţiuni ca marxismul, leninismul, maoismul, titoismul, juchismul, troțkismul, comunismul anarhist, eurocomunismul; socialismul african, care invocă o cale „tradiţională” africană; socialismul arab – un amestec de pan-arabism şi socialism; socialismul de piaţă, ce îmbină avantajele economiei de piaţă şi economiei socialiste; economia socialistă de piaţă sau modelul chinez (proprietate de stat, dar economie și preţuri de piaţă); anarhismul social, ce presupune un aspect comunitar şi cooperativ al anarhiei; socialismul religios, care combină socialismul cu valorile religiei; eco-socialismul, un amestec de marxism, socialism, politici verzi, ecologie şi antiglobalism.

Variațiuni socialiste în perioada postbelică

Unul din cele mai importante momente în evoluţia socialismului după al Doilea Război Mondial l-a constituit elaborarea „Declaraţiei de la Frankfurt” (1951), care a însemnat o detaşare a socialismului de comunism şi a creat noua Internaţională Socialistă, ce se dorea a fi deopotrivă anticapitalistă şi anticomunistă. Declaraţia stipula că implementarea socialismului a dus la înlăturarea relelor din societatea capitalistă, iar comunismul se face vinovat de scindarea mişcării muncitoreşti internaţionale. Potrivit socialiştilor, comunismul se revendica fals din tradiţia socialistă şi era o teologie incompatibilă cu spiritul critic al marxismului. Această schimbare de atitudine venea în contextul ascensiunii puternice a regimurilor comuniste în Europa de Est şi Asia după conflagraţia mondială, dar reflecta şi o necesitate stringentă de reformare a mişcării socialiste în lumea occidentală în condiţiile repulsiei faţă de comunism.

Nu există consens la ora actuală care state pot fi date drept exemple istorice de socialism şi dacă acestea există în general. Două tipuri pretind totuși la calificativul de „stat socialist”: statele comuniste (URSS, sateliţii săi din Europa de Est, RP Chineză sau Cuba) şi statele bunăstării din nordul Europei (de exemplu Suedia). În mişcarea socialistă există mai multe păreri asupra acestui aspect. Marxist-leniniştii consideră că unele sau chiar toate statele comuniste istorice sunt exemple de socialism. Troţkiştii pretind că statele comuniste istorice nu au fost socialiste (cu excepţia URSS până la moartea lui Lenin), ci state deformate, degenerate, ale muncitorilor, iar URSS nu a fost nimic altceva decât un colectivism birocratic. Social-democraţia europeană consideră la rândul său că statele bunăstării, în special cele din nordul Europei, sunt exemple de socialism. În sfârşit negativiştii spun că nici unul din exemple nu sunt socialiste, iar socialismul niciodată n-a fost aplicat în practică.

Socialismului i s-au adus numeroase critici din partea reprezentanţilor altor ideologii politice sau ale mediului academic. Criticile se aduc de multe ori performanţelor economice şi problemei drepturilor omului în statele comuniste, deşi aşa cum am văzut mulţi exponenţi resping categorisirea acestor state ca socialiste. Este adevărat că multe critici nu se aplică tuturor formelor socialismului, ci mai degrabă celui de tip sovietic. Spre exemplu, Friedrich von Hayek consideră că distribuţia egală a bunăstării şi naţionalizarea se poate obţine fără pierderea libertăţii economice sau politice sau reducerea prosperităţii pentru populaţie. Printre cele mai frecvente critici aduse în general socialismului ca sistem putem enumera faptul că acesta reduce stimularea şi eficienţa prin eliminarea vânzării-cumpărării mijloacelor de producţie, elimină profitul, este privat de sistemul preţului liber şi se bazează pe planificarea centralizată. Milton Friedman în Capitalism şi Libertate considera că socialismul împiedică sau stagnează progresul tehnologic, iar Wiston Churchill era de părere că socialismul evoluează inevitabil spre totalitarism.

Metamorfozarea socialismului în contextul postcomunist

Căderea regimurilor comuniste în Europa de Est şi destrămarea Uniunii Sovietice au determinat un recul puternic al socialismului în lume şi o necesitate de redefinire în faţa ascensiunii triumfante a liberalismului. Socialismul a suferit importante metamorfoze ideologice şi existenţiale, care s-au reflectat în câteva tendinţe importante. În Europa Occidentală, partidele socialiste au adoptat la congresul XVIII al Internaţionalei Socialiste principiile social-democraţiei europene – libertate, justiţie socială şi solidaritate. În America Latină socialismul a căpătat o tentă antiimperialistă şi antineoliberală, iar ca model în acest sens poate fi invocată Venezuela lui Hugo Chavez, care vorbeşte de un „socialism al secolului XXI”. În Asia putem identifica două modele de socialism ale secolului XXI: „modelul indian” al socialismului, pe care îl construieşte India şi „socialismul cu trăsături chineze”, care îşi are rădăcinile în transformările generate în anii 1980 de liderul comunist Deng Xiaoping.

Cea mai spectaculoasă transformare socialismul a suferit-o în Europa de Est şi fostul spaţiu sovietic după căderea comunismului. Aici partidele comuniste aflate la conducere necontestat timp de decenii au trebuit să facă faţă noilor realităţi impuse de statuarea competiţiei de partid. În linii mari atestăm la o scindare a fostelor partide comuniste în trei grupuri de partide. Primul grup de partide au fost partidele socialiste, care au continuat în multe privinţe să insiste asupra ideii că socialismul urmează încă a fi construit, iar modelele est-europene şi sovietice de socialism au fost falimentare şi nu au reprezentat esenţa socialismului. Al doilea grup îl alcătuiesc partidele social-democrate reformatoare, care şi-au atras popularitatea din cauza identificării cu problemele sociale, legate de sărăcie şi şomaj, dar de asemenea datorită dezamăgirilor faţă de politicile capitaliste, neoliberale. În sfârşit, al treilea grup de partide, care ne interesează în mod deosebit sunt noile partide comuniste, care au obţinut avantaje datorită decepţiilor faţă de implementarea reformelor democratice. De multe ori liniile ideologice între aceste grupuri de partide sunt atât de şterse, iar componenţa acestora atât de nomenclaturistă, încât invariabil prezenţa lor în spectrul politic generează o asociere involuntară cu fostele partide comuniste. Cum spunea odată ironic N. Cernomîrdin, fostul prim-ministru al Federaţiei Ruse, în spațiul postsovietic „…câte partide nu s-ar crea, până la urmă oricum iese Partidul Comunist al Uniunii Sovietice”.
Trăsăturile moştenirilor organizaţionale anterioare au afectat în mod direct caracterul dezvoltării sistemului de partid în această regiune şi acest fapt explică în mare măsură diferitele traiectorii organizaţionale urmate de partidele comuniste succesoare. Iar cazul R. Moldova nu a fost o excepție din acest punct de vedere, lucru pe care îl vom constata în numărul următor când vom vorbi despre partidele socialiste.