Petru Hadârcă: “Momente şi schiţe de Caragiale a fost cartea mea de căpătâi în armata sovietică”

– Ca regizor de teatru, eu te-am cunoscut după ce ai montat „O noapte furtunoasă” acum mulţi ani. A fost un spectacol redutabil, iar pentru Caragiale ai făcut în timp o adevărată pasiune . În opera marelui dramaturg găseşti mereu răspunsuri la multe dintre nedumeririle pe care le avem astăzi.
– Atunci când am îndrăgit opera lui Caragiale, lumea şi personajele sale, eram student la actorie la Moscova. Iar un pic mai târziu, când am fost rupt de scenă şi dus cu forţa în armata sovietică, această dragoste faţă de Caragiale a devenit şi mai puternică. Într-o zi, am avut câteva ore libere şi am mers la Odesa să caut Librăria Drujba, unde se găsea carte românească pe care o cunoşteam foarte bine şi mi-am cumpărat Caragiale, ca să-mi aline timpul şi sufletul. Am cumpărat „Momente şi schiţe”. Şi atunci când ofiţerii mă puneau să păzesc un depozit noaptea, numai la lumina unui felinar de lângă uşă şi cu viscolul care îmi rupea şira spinării, îl scoteam pe Caragiale şi mă încălzea şi învăţam din Caragiale pe dinafară. „Momente şi schiţe” a fost cartea mea de căpătâi în armată.

– Adică tu, de fapt, în acele momente chiuleai ?
– Da. Lectura textelor lui Caragiale m-au ajutat foarte mult în armată. Iar după ce am revenit acasă prima montare după Caragiale a fost spectacolul „Atmosferă încărcată”, jucat la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. A fost un spectacol chiar după textele cu care m-am delectat în armată. Ţin minte şi acum că tot în armata sovietică am mai învăţat o poezie de-a lui Caragiale – „Sunt prea sărac” pe care mai târziu am intercalat-o în spectacolul „Mofturi parfumate”, care s-a jucat la „Ginta Latină”. Liviu Ştirbu a semnat coloana sonoră, inclusiv a compus o melodie pentru aceste versuri. Iar actorii au cântat piesa pe scenă. În această poezie mă regăsesc. Îmi regăsesc statutul de artist. Îmi regăsesc frământările pe care le am zi de zi. Chiar şi pe tine te regăsesc, când mergi pe la editori şi nu vor să-ţi tipărească manuscrisele.

– Şi eu mă regăsesc.
– Când dau de un text apropiat sufletului meu, mă văd în el ca într-o oglindă şi încerc să-l trec prin suflet.

– Aşa ţi s-o întâmplat şi cu textul lui Bulgakov „Inimă de câine” pe care l-ai montat la Teatrul „Cehov”?
– Bineînţeles. În textul lui Bulgakov am regăsit societatea noastră. Foarte mulţi dintre contemporanii noştri sunt descrişi în această nuvelă a lui Bulgakov. Dar eu în celebra naraţiune a marelui scriitor rus am văzut nu numai cum un câine e transformat într-un om sovietic, ceea ce se întâmplă cu noi în clipa când promovăm în posturi-cheie nulităţi şi începem să le ridicăm un cult al personalităţii.

– Iar după aia devenim victimele lor…
– Da, devenim victimele lor, iar ca să scăpăm de ei, avem nevoie de o revoluţie, aşa cum s-a întâmplat şi cu Stalin sau Ceauşescu.

– Unul dintre lucrurile pe care le-am observat în multe dintre spectacolele tale e că urmăreşti o temă politică, indiferent că e vorba despre personalitatea tragică a lui Gafencu, despre deportaţii în Siberia, sau despre „Hronicul găinarilor”.
– Dacă pe vremuri actorii sau scriitorii erau vedete, acum sunt oamenii politici sau analiştii politici care ştiu totul şi te învaţă cum să trăieşti.

– În ultimul timp ai montat foarte multe piese la Teatrul Naţional Radiofonic din România. Câte? Şapte spectacole?
– Nouă.

– Uite le-am pierdut numărul…
– Nu stau să le număr pentru că vreau să mai realizez şi alte spectacole. Inclusiv împreună.

– Putem să deschidem acum parantezele şi să anunţăm că, în curând, în Republica Moldova va apărea un nou teatru – Teatrul Basarabean Radiofonic de la Radio Chişinău – care va debuta cu un spectacol regizat de Petru Hadârcă după o piesă de-a lui Vladimir Beşleagă despre deconspirarea dosarelor KGB-ului.
– Doamne ajută! Uite am făcut spectacolul despre Gafencu, animat de o datorie sfântă, pentru că sunt originar din Sângerei, unde s-a născut această personalitate tragică. Nicolae Steinhardt l-a numit sfântul închisorilor. Toţi care l-au cunoscut au vorbit despre el în aceeaşi cheie. A fost arestat pe timpul regimului Antonescu, dar sovieticii nu l-au eliberat şi a murit în 1952 la închisoare, bolnav de tuberculoză. Streptomicina care i-a fost adusă de către familie a cedat-o unui coleg de detenţie, evreu de naţionalitate, care s-a salvat.

– De ce nu montezi şi în teatrele de limbă română din Chişinău?
– Eu sper că lucrurile se vor schimba, în curând, şi o să vă pot invita la o nouă premieră de-a mea de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. E vorba despre „Douăsprezece scaune”, după celebrul text al lui Ilf şi Petrov.

(Interviul complet îl puteţi asculta în cadrul emisiunii „Noii Barbari” de la Radio Chişinău)