Planul lui Dughin prin care putinismul să supraviețuiască epocii Putin

„Există un plan pentru ca putinismul să fie instalat ca ideologie de stat care să dureze dincolo de epoca Putin”, scrie Kseniya Kirillova într-o analiză CEPA.

Alexander Dughin, filozoful de curte al Kremlinului, unul dintre principalii ideologi ai Rusiei moderne și fascist, cere de mai bine de un deceniu crearea unei ideologii distincte „eurasiatice” în Rusia. La începutul lunii iulie, el a explicat că acum dorește să meargă mai departe pentru a asigura „instituționalizarea modului de acțiune al lui Putin, nu doar loialitatea față de el”, pentru a asigura moștenirea președintelui.

„Acest lucru implică afirmarea unei noi ideologii, un fel de ‘putinism’, în care vor fi consacrate principiile de bază ale suveranității integrale”, a scris Dughin pe portalul său Katehon. „Și apoi alte mecanisme politice și administrative ar trebui aduse în conformitate cu aceasta.”

De ceva timp s-au construit versiuni ale putinismului în Rusia, dar au avut tendința să se concentreze în jurul cultului președintelui. Acum, odată cu îmbătrânirea dictatorului (împlinește 70 de ani în acest an), elitele care l-au susținut și au profitat de conducerea lui caută modalități de a se asigura că viitoarea conducere a țării îi va urma instinctele politice și va fi capabilă să se mențină la putere.

În 2014, profesorul și jurnalistul georgian Oleg Panfilov a descris formarea cultului lui Putin, începând cu instituirea cenzurii și propagandei oficiale. A urmat dezvoltarea imaginii „liderului”: Putin judoka, supereroul, creștinul devotat și așa mai departe. Organizațiile de tineret pro-Kremlin, cum ar fi mișcările Nashi și Tânăra Gardă, au făcut parte din același proces, a scris Panfilov.

Ideea că era „unul dintre noi” a fost cheia poziționării lui Putin în mintea rușilor până în 2012. Era deja văzut ca întruchipând imaginea unui bărbat macho și a unui lider al poporului adevărat, dar, în același timp, a permis un anumit scepticism. La televizor, la vremea aceea, încă existau parodii cu Putin, chiar dacă nu erau ascuțite, iar criticarea autorităților nu era încă văzută ca o crimă.

Următorul pas în dezvoltarea cultului personalității dictatorului rus a fost poziționarea lui Putin ca răul mai mic. Pe măsură ce protestele populare împotriva falsificării alegerilor parlamentare au zguduit țara în 2011 și 2012, mașina de propagandă a început să se joace activ cu temerile oamenilor. Rușilor li s-a spus că o schimbare a conducerii va duce inevitabil la prăbușirea Rusiei, la haos sângeros și la război. Organismele guvernamentale au încercat să convingă populația că protestele și alte „revoluții colorate” au fost create de CIA pentru a conduce Rusia la aceeași soartă ca Libia și Siria.

Pe acest fond, propagandiștii au încercat să-l prezinte pe Putin, deși poate nu ideal, drept singurul lider dotat cu capacitatea de a preveni haosul și de-a elimina amenințare percepută a SUA. În februarie 2012, jurnaliştii de opoziţie au remarcat că argumentul cel mai des auzit a fost: Cine, dacă nu Putin?

Liderul putea fi încă ușor criticat, dar apelurile legate de demisia sa erau de-acum considerate ca „lucrând pentru inamic”. Pacea, stabilitatea și suveranitatea erau atât de strâns legate de personalitatea lui Putin, încât oamenii au început să creadă că fără el nu ar exista Rusia; acest lucru însemna, desigur, că a cine se opunea lui Putin se opunea existenței țării. După 2012, liderul a fost lăsat să fie criticat doar din poziții ultrapatriotice, de exemplu pentru lipsă de cruzime sau pentru că nu rupsese complet legăturile cu Occidentul.

Teoriile conspirației, propagate de deputatul Rusiei Unite din Duma de Stat Evgheni Fedorov, au început să se răspândească în rândul populației. Ele susțineau că Rusia a fost parțial ocupată de SUA prin numeroși „agenți americani la putere” și că doar un adevărat patriot, precum Vladimir Putin, i-ar putea opri pe acești agenți și numai dacă populația Rusiei îl susține. Cu alte cuvinte, „ocupația americană” continuă a fost vina acelor ruși care nu i-au oferit liderului național un sprijin suficient.

Din 2014, această linie a devenit dominantă. Putin nu mai este prezentat ca răul cel mai mic, ci ca salvatorul Rusiei și singura sa speranță pentru viitor. Cultul său a abandonat orice toleranță la ironie sau critică și este promovat în special în rândul copiilor, care sunt încurajați să se alăture așa-ziselor grupuri de tineret patriotice. Anton Krasovsky, un fost adversar devenit propagandist al lui Putin, spune că singura modalitate de a aduce schimbarea în Rusia este „să-l iubești pe Putin”.

În martie 2021, o dispoziție care stabilește răspunderea pentru insulta publică online sau calomnie împotriva președintelui a fost adăugată la Codul Penal al Rusiei, înăsprind și mai mult disidența. Cu toate acestea, mulți ruși sunt pe deplin conștienți de ceea ce se întâmplă – mai mult de un sfert au spus că există un cult al personalității lui Putin atunci când au fost întrebați în sondaje în octombrie.

Ultima etapă a venit după începerea invadării pe scară largă a Ucrainei, când propagandiștii au început în sfârșit crearea finală a lui Putin ca țar, un comandant suprem infailibil a cărui autoritate în timp de război ar trebui să fie de necontestat. Chiar și comentatorii ruși care trăiseră în Occident de zeci de ani au început brusc să vorbească despre un sistem politic arhetipal rusesc în care țarul joacă rolul principal, bazat pe aspirațiile poporului.

Începutul războiului cu Ucraina sub această dogmă a fost declarat drept o adevărată „decizie regală”, pe care „oamenii o așteptau de la guvern”.

Putin mai fusese comparat cu un țar și nu întotdeauna în mod ironic. De exemplu, președintele Tatarstanului, Rustam Minnikhanov, l-a descris drept „un țar curajos” în 2012, dar la acea vreme astfel de teorii nu au avut prea mare ecou în rândul populației generale. Diferența acum este că mulți dintre cei care îl susțin pe Putin îl văd în acest fel, întăriți de el care se compară cu Petru cel Mare.

În documentarul lui Andrei Loshak „Breaking Ties”, rușii care susțin așa-numita „operațiune specială” din Ucraina îl numesc pe Putin „tatăl nostru” și nu fac niciun secret din faptul că părerea lui înseamnă pentru ei mai mult decât cuvintele propriilor copii.

Pe acest fond, este lesne de presupus unde bate Dughin cerând instituționalizarea putinismului. Este puțin probabil să se concentreze pe întărirea în continuare a cultului personalității, care a atins deja un apogeu de epocă stalinistă. Mai probabil că acest lucru este conceput pentru a se asigura că metodele regimului (mai degrabă decât ideologia sa, care se bazează pur și simplu pe nevoia de a rămâne la putere) vor supraviețui morții lui.

Întrucât așteptările societății ruse au fost denaturate de propagandă, elitele din jurul președintelui se tem că, fără acțiune, riscul unui astfel de colaps este foarte mare.