În august 1940 am fost rășluiți teritorial și băgați în cutia improvizată a unei republici sovietice, rupți de patria istorică și lăsați de unii singuri în fața colosului de la est.

Tot în august 1944 trupele sovietice au revenit în Basarabia pentru a reconfirma regimul de ocupație și a readuce comisarii sovietici de peste Nistru, responsabili cu inocularea „moldovenismului” de tip sovietic, o formă aparte de control și expansiune imperială. Dar luna august ne-a adus și bucuriile mobilizărilor de la sfârșitul anilor 1980 – începutul anilor 1990, când printr-o remarcabilă capacitate de organizare am reușit la 27 august 1989 o Mare Adunare Națională, care a adus în mijlocul Chișinăului peste jumătate de milion de moldoveni, deciși să respingă politica imperială sovietică și să reafirme unitatea și continuitatea cu spațiul românesc. La 31 august 1989 reușeam revenirea la veșmântul firesc al grafiei latine și la limba română, pentru ca la 27 august 1991, după ce ne-am ridicat ferm împotriva loviturii de stat de la Moscova, să spunem clar că vrem să fim independenți.

Multe dintre aceste deziderate, cum ar fi limba, tricolorul, imnul, istoria, toate românești în esență, au devenit elementele în jurul cărora s-a clădit independența noastră, dar tot ele au devenit și elementele dezbinătoare, radicalizând o mare parte a societății moldovenești, până atunci dominată de elementele străine. Dintre toate, limba română a devenit probabil cel mai important ingredient al solidarității colective și elementul cel mai conflictual, fragmentat cel puțin la două nivele de rivalitate etnolingvistică. Primul este legat de relația români/moldoveni versus minorități naționale, pentru care inversarea repertoriului lingvistic a însemnat pierderea pozițiilor de putere politică, economică, socială și culturală. Cel de-al doilea este marcat de rivalitatea dintre limba română și cea moldovenească, care pe de o parte ascundea un habitat de moldovenism sovietic de separare, profund inoculat printre moldoveni, iar pe de alta necesitatea unui argument de distinctivitate, care să ofere justificativ pentru menținerea fostei nomenclaturi la putere și păstrarea statului moldovenesc în configurația teritorială și politică conturată de sovietici.

Într-un mod paradoxal, bătălia noastră suprapusă pentru menținerea primatului și originalității limbii române față de alte limbi din R. Moldova, vine în contrasens cu politicile etnolingvistice promovate la nivelul Uniunii Europene, spre care noi tindem cu atâta râvnă. Din acest considerent, am dorit în ajunul sărbătorii noastre lingvistice din 31 august 1989, să vă ofer o perspectivă variată asupra practicilor europene de trasare a politicilor etnolingvistice, pentru a vedea în ce măsură ele pot ajuta la buna funcționare a acestora în R. Moldova și dacă aceste practici pot ajuta reconcilierea lingvistică în societatea noastră.

Modelul european lingvistic: cum acomodăm diversitatea?

În Europa de astăzi, diversitate lingvistică este o normă și nicidecum o excepție. Dacă excludem microstatele cum ar fi San Marino sau Andora, atunci Islanda ar fi unicul stat al Consiliului Europei care nu are o minoritate lingvistică. Peste 300 de limbi autohtone sunt vorbite actualmente în spațiul european, dintre care doar 170 în Federația Rusă. Noi suntem familiarizați cu limbile oficiale, majore ale statelor suverane, dar ele sunt doar o parte a patrimoniului lingvistic european. Alte limbi sunt considerate „regionale”, „minoritare”, „mai puțin folosite”, „minorizate”, „pe cale de dispariție” sau sub alte denumiri de acest gen. Ele includ limbile națiunilor fără stat sau ale micilor comunități, care locuiesc în una sau mai multe țări. Unele pot fi limbi majore în unele țări, dar să aibă o poziție minoritară în altele. Unele beneficiază de un grad înalt de recunoaștere și suport oficial, în alte cazuri autoritățile de stat pot chiar refuza existența acestora. Unele includ cele mai vechi limbi indigene ale continentului nostru, cu o literatură bogată, cu tradiții istorice și populare. Unele sunt vorbite de milioane de oameni în fiecare zi, altele doar de o mână de oameni, care o mai stăpânesc.

Limba nu este doar o formă de comunicare. Ea este depozitara gândurilor și a memoriilor colective ale unor comunități, unul din cele mai rafinate instrumente ale oamenilor de a-și exprima gândurile cele mai subtile, sentimentele cele mai tandre și ideile geniale. Este acea cutie în care se păstrează literatura, istoria, memoriile populare, unde fricile, visele și speranțele sunt înregistrate și transmise nu doar actualei generații, dar și celor care vin după aceasta. O limbă dă oamenilor senzația de identitate, de apartenență, iar fiecare limbă este o fereastră unică spre lume. Limba are o semnificație simbolică enormă pentru noi și fără îndoială că aceasta este cea mai mare manifestare a geniului uman.

Unul din cele mai vechi mituri ce urmează a fi demontat este faptul că diversitatea lingvistică conduce la neînțelegeri și conflicte. Nu este așa. Ce determină conflictologia este eșecul unor oameni, în mod special a celor ce dețin pârghiile puterii, de a respecta diversitatea. Ei impun dominația limbii oficiale asupra celorlalți, fac dificilă pentru minoritate, dar uneori și pentru majoritate, folosirea propriei limbi în mai multe domenii ale vieții sau forțează copiii să învețe limba dominantă în școli, în detrimentul propriei limbi. Răbufnirea noastră etnoculturală românească s-a datorat tocmai faptului că autoritățile sovietice au procedat nu doar la fabricarea unui repertoriu lingvistic artificial, dar și la marginalizarea sa, copleșit de quasi-dominarea limbii ruse în republică. Acest fapt a constituit cauza majoră a resentimentelor, înstrăinării și a conflictului care a izbucnit în epoca marii mobilizări etnolingvistice și care s-a revărsat și asupra perioadei de după independență.

Prin urmare acomodarea diversității lingvistice este o provocare nu doar pentru R. Moldova, dar și pentru spațiul european în general. Într-adevăr, dezvoltarea pașnică a unei țări depinde în mare parte de succesul acesteia de a reconcilia acest fenomen, iar spațiul comunitar ne oferă mai multe modele de acomodare a diversității lingvistice. Desigur nu există două situații identice și ar fi incorect să încercăm replicarea unui asemenea model în R. Moldova, pornind de la ideea că dacă funcționează acolo, ar putea merge și la noi. Dar ce poate fi util cu adevărat, este studierea unor modele de politici și de a vedea ce elemente ale acestora pot fi ajutătoare în dezvoltarea propriei noastre strategii lingvistice.
Primul lucru ce urmează a fi făcut, este conceptualizarea diversității. Noi ne extragem dintr-o tradiție slavă și germană de a defini diversitatea din perspectiva identității etnice.

Adică la recensăminte suntem interogați la ce grupă etnică sau națională ne atribuim. Acest gen de categorisire este interesant din perspectiva percepției asupra identității, dar nu este relevant din punctul de vedere al politicilor lingvistice. Unii oameni care aparțin minorităților etnice sunt lingvistic asimilați și nu mai vorbesc propria limbă națională. Spre exemplu, rușii constituie doar 4% din populația recenzată în 2014, dar limba rusă este vorbită de aproape 15% din populația republicii. Jumătate dintre găgăuzi vorbesc altă limbă decât limba găgăuză. 54.53% dintre etnicii bulgari au declarat limba bulgară ca limbă principală în uzul zilnic, 5.698 sau 8.68% dintre ei au declarat limba moldovenească/limba română ca limbă principală, 23.259 sau 35.42% dintre ei au declarat limba rusă ca limbă principală și 897 sau 1.37% dintre ei au declarat o altă limbă principală. În ambele cazuri vorbim cu un fenomen numit de canadieni „limbă-patrimoniu”, care este mai curând o dovadă elocventă a loialității etnice, decât o limbă de comunicare.

Sau gândiți-vă cum ar arăta componența etnică a R. Moldova dacă am defini identitatea după criteriul lingvistic, când după diferite estimări, între 23 și 40% de moldoveni declară limba română ca limbă de comunicare? Cu siguranță că numărul celor declarați români ar crește, iar rivalitatea român versus moldovean ar pierde din intensitate. Sau să ne gândim la problema mariajelor etnice mixte. La care grup etnic – cel al mamei sau al tatălui – va fi declarat copilul? Nu are el dreptul de a avea o dublă identitate? Și aici chestionarul din recensăminte referitor la abilitățile și folosirea limbii se dovedește a fi mult mai util, pentru că loialitate etnică sau civică reiese din repertoriul lingvistic pe care-l folosește acasă sau în spațiul public.

Modelul nord-irlandez: paralele istorice cu Basarabia

Am scris și în alte părți că Irlanda de Nord este o Basarabie a Irlandei și Marii Britanii. Această parte a Irlandei a fost forțat colonizată la începutul secolului XVII de plantatorii vorbitori de engleză din Anglia, care erau de religie anglicană și de plantatori vorbitori de scoțiană din sudul și estul Scoției care erau presbiterieni (calviniști) de religie. Cam așa cum colonizarea Basarabiei a fost făcută în secolul XIX de rușii și ucrainenii înrudiți nu doar istoric și lingvistic, dar și religios. Pe de altă parte, locuitorii băștinași erau irlandezi celți, care vorbeau limba irlandeză și erau de religie catolici.
Descendenții coloniștilor din secolul XVII alcătuiesc actualmente o majoritate mică în cele șase regiuni ale Irlandei de Nord (circa 54%), iar aceasta este parte integrantă a statului britanic. Comunitatea irlandeză/catolică/celtică a Irlandei de Nord, dorește în același timp unitatea cu Republica Irlanda. Tot așa cum o mare parte a populației Basarabiei istorice gravitează spre România.

Din cauza discriminării extinse contra comunității irlandeze catolice în Irlanda de Nord a izbucnit în anul 1969 un conflict etnic acut, care a degenerat într-un război de gherilă de treizeci de ani în care au murit circa patru mii de oameni. O soluție de compromis s-a găsit abia în anul 1998, cunoscută sub denumirea de „Acordul din Vinerea Mare” de la Belfast. Din punct de vedere lingvistic, limba engleză este dominată în Irlanda de Nord. Timp de secole autoritățile britanice au marginalizat sistematic limba irlandeză și nu este surprinzător că restaurarea ei a devenit partea cea mai importantă a agendei naționaliste irlandeze, exact așa cum s-a produs și în cazul nostru cu limba română în anii 1980.

Într-un mod curios, descendenții scoțieni au dezvoltat între timp un sentiment al originilor scoțiene (așa cum așteptăm și noi să facă ucrainenii) și au început o campanie de restabilire a limbii scoțiene și nu a variațiunii ulster-scoțiene. Aceasta din urmă este considerată o varietate vest-germană, apropiată de engleză, și este văzută de mulți lingviști doar un dialect. Mulți unioniști (în Irlanda de Nord unioniștii din contra, sunt cei care susțin ideea de a rămâne în cadrul Marii Britanii) s-au simțit trădați de Londra și caută să-și redefinească identitatea cu mai puțin accent pe elementul britanic, un fapt încurajat și de tendințele de independență a Scoției (cum s-ar pute întâmpla și cu ucrainenii de la noi, care s-ar reorienta spre patria lor istorică și nu spre Rusia).

„Acordul din Vinerea Mare” recunoștea „importanța pentru respectul, înțelegerea și toleranța în raport cu diversitatea lingvistică din Irlanda de Nord, care includea limba irlandeză, ulster-scoțiană și limbile diverselor comunități etnice”. Nimeni nu este obligat să aleagă între acestea, iar din punct de vedere legislativ a fost instituit un for pentru implementare lingvistică Nord-Sud, care are jurisdicție atât în Republica Irlanda, cât și în Irlanda de Nord. Forul este alcătuit din două părți – Foras na Gaeilge (Institut Irlandez), care promovează limba irlandeză în toată insula și Agenția Ulster-Scoțiană, care se ocupă de ulster-scoțiana. Acest fapt nu a diminuat doar nivelul de rivalitate, dar a condus la apariția unor proiecte comune de succes, care au transformat „respectul și toleranța” față de diversitatea lingvistică într-o realitate irlandeză.