Contextul de rivalitate bipolară, dincolo de cursa înarmărilor şi opunerea modelelor de dezvoltare social-politică şi economică, a condus la apariţia unor noi state sau proto-state, care fie s-au reprodus în timp, devenind un atavism al Războiului Rece, fie au avut voinţa politică de a se reunifica pentru a îndrepta injustiţia istorică făcută de alţii.

Pericolul expansiunii comunismului în Europa, odată cu procesul de comunizare a Europei de Est, cât şi necesitatea opririi extinderii sovietice la nivel global au determinat articularea „doctrinei îngrădirii”, care presupunea trasarea unui perimetru de rezistenţă a americanilor şi aliaţilor săi occidentali faţă de încercările sovieticilor de a-şi extinde influenţa. Acest fapt a condus la un şir de conflicte şi războaie purtate de cele două state în întreaga lume prin intermediul acoliţilor, soldate deseori cu fragmentarea unor naţiuni în două state. Cazurile cele mai cunoscute sunt scindarea Germaniei, separarea Taiwanului de China şi divizarea celor două Corei la paralela 38. Au fost şi situaţii când efortul militar deosebit al unor naţiuni mici au făcut imposibilă inocularea distinctivităţii, cum ar fi exemplul Vietnamului, dar acest subiect ţine de o altă tematică.

Germania între superputeri

Cel de-al Doilea Război Mondial şi perioada Războiului Rece au creat pentru români şi germani o situaţie undeva similară. Înfrânte în conflagraţia mondială, chiar dacă România a luptat împotriva Germaniei naziste după 23 august 1944, cele două naţiuni au fost ocupate total sau parţial de Uniunea Sovietică şi divizate în două părţi. Germania a fost împărţită în Republica Federală Germană şi Republica Democrată Germană, în timp ce România a pierdut provincia sa istorică Basarabia, transformată de URSS în RSS Moldovenească.

În ambele cazuri unul din principalele ingrediente în „construcţia” RSSM şi RDG a fost inocularea „distinctivităţii” dintre RSSM – România, pe de o parte, şi RDG – RFG, pe de alta. În primul caz, Moldova Sovietică a fost un artefact stalinist, care datora politicilor sovietice de construcţie a naţiunilor forma sa fizică, statutul politic şi identitatea etnică. Adaptând expresia lui Terry Martin putem afirma că Uniunea Sovietică a moştenit în RSS Moldovenească o identitate moldovenească regională şi a încercat să o transforme într-un stat-naţiune, distinctă din punct de vedere identitar de România. În cel de-al doilea caz, RDG a adoptat poziţia defensivă a ideologiei Abgrenzung (demarcare, separare, îngrădire), potrivit căreia acesta se definea ca un „stat socialist” distinct de RFG şi accentua unitatea cu Uniunea Sovietică.

În ambele cazuri ale RSSM şi RDG, îngrădirea influenţelor româneşti şi vest-germane a constituit elementul central al politicilor sovietice faţă de România şi RFG, iar „antiromânismul” şi „Abgrenzung” au fost instrumentele cele mai importante în promovarea acestor politici. Chiar dacă România era de asemenea un stat comunist, „antiromânismul”, alături de „moldovenism”, a fost elementul indispensabil folosit de sovietici în contracararea influenţei sale asupra RSSM. De-a lungul istoriei sale, RDG de asemenea a căutat să contracareze influenţele care veneau din Germania Federală, care exercitau o puternică atracţie asupra populaţiei est-germane. Din acest considerent, oficialităţile comuniste din Germania de Est, susţinute de sovietici, au întreţinut continuu o campanie de îngrădire a politicilor vest-germane şi de extindere a acestora în RDG (construcţia Zidului Berlinez a fost cea mai elocventă dovadă de accentuare a distinctivităţii), asta chiar şi după aparenta destindere ce a urmat după 1972. Mai mult decât atât, ambele state germane s-au angrenat într-o cursă de „concurenţă a modelelor”, fiecare din ele încercând să demonstreze germanilor că sistemul capitalist sau comunist este superior în efortul de refacere a Germaniei postbelice.

În ambele cazuri, finalităţile acestor politici era de a apăra „suveranitatea” RSSM şi RDG şi dreptul lor de existenţă în raport cu România şi RFG, dar de asemenea să legitimeze dreptul la prezenţă a URSS şi posibilitatea de implicare şi influenţarea a politicilor în aceste republici. Spre deosebire de România, RFG şi-a menţinut nealterată detenta politică şi printr-un remarcabil efort de democratizare, dar şi susţinută de aliaţii occidentali, a reuşit să impună o politică coerentă de recuperare a conaţionalilor săi aflaţi sub dominaţia sovietică, politică soldată în 1990 cu reunificarea celor două state germane. Este adevărat că şi est-germanii au avut suficientă vigurozitate ca să perceapă regimul comunist ca un construct provizoriu străin, pe care să-l respingă la prima ocazie, pentru a reveni în sânul familiei germane.

Taiwan şi Doctrina unei singure Chine

China a fost o altă mare naţiune scindată în timpul Războiului Rece. Este adevărat, în acest caz, a existat un substrat de confruntare intern care a făcut posibil acest lucru. Din anii 1920 rivalitatea între naţionaliştii lui Chiang Kai-Shek şi comuniştii lui Mao Zedung a condus la un război civil de circa două decenii, care a implicat intervenţia marilor puteri (Japonia, SUA şi URSS) şi care s-a suprapus cu cel de-al Doilea Război Mondial. În cele din urmă, victoria comuniştilor la 1 octombrie 1949 şi crearea Republicii Populare China (RPC) a obligat regimul naţionalist chinez să se retragă pe insula Taiwan (cunoscută şi ca Formosa), unde sub protecţia forţelor militare americane să procedeze la crearea unui nou stat chinez denumit Republica China.

Rivalitatea dintre comunişti şi naţionalişti a continuat şi după această scindare, regimul de la Taipei fiind considerat la nivel internaţional moştenitorul legitim al statului chinez şi menţinând locul său în Consiliul de Securitate al ONU până în anul 1971. Contextul general de confruntare între comunism şi democraţie a făcut ca această insulă chineză să devină un punct strategic extrem de important pentru americani în dorinţa de a stăvili expansiunea Chinei comuniste în zona asiatică şi pacifică, ceea ce a determinat ancorarea Flotei a VII americane în strâmtoarea Taiwan, ca o garanţie a menţinerii independenţei sale faţă de RP Chineză.

Înţelegerile între Nixon şi Mao din anii 1970 şi necesitatea destinderii dintre cele două puteri pentru a contracara influenţa URSS au făcut ca masivul comunist chinez să fie recunoscut la nivel global, întâi în cadru ONU, apoi de către SUA în anul 1979. Dar problema Taiwanului a rămas în continuare una sensibilă în relaţiile dintre cele două puteri. În anii 1980, liderul comunist Deng Xiaoping a formulat „Doctrina unei singure Chine” care presupunea expres că toate teritoriile chineze aflate la acel moment sub dominaţie străină (Hong Kong – Marea Britanie, Macao – Portugalia şi Taiwan – SUA) sunt parte integrantă a Chinei comuniste, iar RPC este unicul reprezentant legitim al statalităţii chineze. Prin urmare, orice încercare a Taiwanului de a-şi proclama independenţa va conduce la invadarea insulei de către armata chineză. La rândul său, Statele Unite, unde în timp s-a modelat şi un lobby taiwanez puternic, care modelează şi influenţează politica americană faţă de această regiune, consideră că orice încercare de invazie a Taiwanului de către Beijing va conduce la un război generalizat cu SUA.

La adăpostul acestei situaţii paradoxale, Taiwanul a dezvoltat o identitate distinctă, care deşi nu se consideră diferenţiată din punct de vedere etnic şi lingvistic, populaţia sa percepându-se în esenţă chineză, are toate premizele menţinerii unei independenţe politice faţă de Beijing, atâta timp cât interesele şi resursele americane vor permite acest lucru.

Cu o populaţie de 23 milioane de locuitori, 98% dintre care sunt chinezi Han, adică ca şi restul chinezilor de pe masivul continental (chiar şi la Jocurile Olimpice aceştia evoluează sub titulatura „Taipei Chinez”), Taiwanul este actualmente a nouăsprezecea economie mondială şi unul din cei patru dragoni asiatici, cu un rol-cheie în economia asiatică şi cea mondială. Până la acapararea sa de olandezi în secolul 17, insula era în majoritate locuită de aborigeni taiwanezi, pentru ca începând cu această perioadă să devină masiv populată de pe continent de chinezii Han, ceea ce a făcut ca la momentul transferului său către Japonia în 1895, aceştia să constituie 97% din populaţie, fie prin descendenţă sau asimilare. După scindarea din 1949 şi evoluţia politică, socială şi ideologică diferenţiată (Taiwanul este prima democraţie constituţională din Asia şi una din cele mai democratice state din lume), pe insulă s-a modelat o mişcare politică – „Independenţa Taiwaneză” – a cărei scopuri principale sunt instaurarea Republicii Taiwan prin redenumirea sau înlocuirea Republicii China, întărirea identităţii naţionale taiwaneze, respingerea unificării cu RPC şi obţinerea recunoaşterii internaţionale ca stat suveran. Acestui fapt i se opune coaliţia Pan-Albastră, care caută un echilibru în menţinerea acestui status-quo, fără a exclude posibilitatea reunificării graduale cu masivul chinez continental. La rândul său, RPC a dezvoltat o strategie de încadrare a acestor teritorii chineze, denumită „o ţară, două sisteme”, care lasă libertatea social-economică şi politică acestor entităţi, în schimbul extinderii suveranităţii chineze asupra lor. Este modelul care deja a fost experimentat în cazul realipirii Hong Kong în 1997 şi care este văzut ca o posibilă soluţie pentru problema taiwaneză de către autorităţile de la Beijing.

Cazul german şi cel chinez ne arată că chiar şi naţiunile puternice, cu un simţ al identităţii bine definit, pot ajunge în anumite circumstanţe istorice să fie separate în două sau mai multe părţi şi modelate în timp ca entităţi distincte. Atât cazul est-germanilor, cât şi cazul taiwanezilor demonstrează că experienţele comune de trai diferenţiat fac, după o anumită perioadă, extrem de complicată coabitarea sau punerea într-un tot întreg cu restul naţiunii din care fac parte organic. Dar acest lucru este considerat o condiţie indispensabilă pentru redarea senzaţiei de unitate şi măreţie la nivelul politicilor globale pentru germani şi chinezi, este o chemare a istoriei pe care orice popor mare care se respectă o urmează indiferent de dificultăţile pe care le întâmpină.