trei state baltice renăşteau din masivul sovietic, odată cu noi state ca Belarus, Ucraina, Republica Moldova şi trei republici caucaziene; şase republici iugoslave deveneau state independente în urma unui război civil devastator, urmate în curând de apariţia dintr-o ruptură a statului kosovar; în urma unei despărţiri de „catifea”, Cehia şi Slovacia puneau capăt în anul 1993 unui experiment cehoslovac, care data din 1918. În total, pe harta Europei de Est îşi anunţau pretenţia de a deveni independente optsprezece state, unele din ele fără istorie sau tradiţie de statalitate şi cu un sens al identităţii statale şi naţionale extrem de confuz.

Pentru orice bun cunoscător al istoriei est-europene, aceste realităţi sunt în multe aspecte similare cu situaţia creată în acest spaţiu la sfârşitul Primului Război Mondial, când în urma destrămării celor patru imperii multinaţionale – otoman, austro-ungar, ţarist şi german – apăreau sau reapăreau o duzină de noi state, mai mult sau mai puţin viabile, care la scurt timp vor fi înghiţite de înţelegerile sovieto-germane şi de începutul celui de-al Doilea Război Mondial: din imperiul ţarist ieşeau Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania, iar odată cu înfrângerea Germaniei şi Polonia; din conglomeratul austro-ungar apăreau Cehoslovacia, Austria, Ungaria; din efectul combinat al căderii imperiilor otoman şi austro-ungar apărea Regatul sârbo-croato-sloven, devenit din anul 1929 Iugoslavia. Această nouă configuraţie politică şi geografică a Europei de Est a fost consfinţită prin patru tratate internaţionale semnate la Paris în anii 1919-1920, devenind parte a sistemului de la Versailles. Noua construcţie militaro-politică şi diplomatică avea sorţi de izbândă atâta timp cât Franţa domina continentul european, dar şi în măsura în care aceste state noi ar fi reuşit realizarea unei coeziuni regionale care să stăvilească revizionismul german, sovietic sau italian, colaborat cu un revizionism ungar şi bulgar, mai puţin potent, dar nu mai puţin intransigent în recuperarea teritoriilor pierdute.
Sechelele trecutului în spaţiul est-european interbelic

Cu regret, tendinţele acelor timpuri nu au fost transnaţionale, marcate de spiritul colaborării şi cooperării, ci profund antagoniste şi recalcitrante, multe dintre aceste rivalităţi fiind determinate de sechelele istorice ale trecutului, care au căpătat amploare odată cu apariţia în sine a acestor state. Fiecare din ele erau urmărite de fantomele unor frontiere imaginare, care înglobau teritorii aflate la vecinii săi, fiecare fiind absolut convinse de justeţea istorică a posesiei, pentru că, într-o anumită perioadă sau alta, aceste teritorii au făcut parte dintr-o „Polonie Mare”, „Lituanie Mare”, „Ungarie Mare”, „Românie Mare”, „Bulgarie Mare” sau „Albanie Mare”. Asta fără a lua în considerare că dominaţia imperială seculară deformase substanţial configuraţia etnică a acestor teritorii, iar contextul multicultural şi multilingvistic era o realitate firească a acestor spaţii, greu de încadrat în schemele discursului naţionalist îngust şi egoist. Polonia şi Lituania se urau de moarte din cauza regiunii Vilnius, ocupată abuziv de polonezi; cehoslovacii şi polonezii nu se suportau din cauza Teschenului, considerat de polonezi pământul lor; ungurii erau supăraţi pe toţi vecinii lor pentru 2/3 din teritoriile preluate de cehoslovaci, români sau iugoslavi, considerate parte „organică” a statului maghiar; bulgarii se uitau pe dos la români din cauza Cadrilaterului, la greci din cauza unui teritoriu care le închidea accesul la Marea Egee, dar cel mai tare îi urau pe sârbi pentru că aceştia le-au preluat Macedonia, provincia lor istorică.

La toate acestea se adăuga nefericitul fapt că trei mari puteri revizioniste – Germania, URSS şi Italia – aveau de asemenea pretenţii teritoriale faţă de aceste noi state, considerate parte integrantă a „spaţiului lor istoric şi vital”: Germania şi URSS faţă de Polonia, Germania faţă de Cehoslovacia pentru regiunea Sudetă, dar şi faţă de Austria în totalitate, considerată parte a lumii germanice şi pasibilă de Aschluss (Unire), URSS faţă de România pentru Basarabia, iar Italia lui Mussolini conspira la dezagregarea statului iugoslav pentru a prelua Istria şi Dalmaţia.

În ultimă instanţă, decăderea influenţei Franţei, odată cu ascensiunea regimurilor totalitare şi antagonismele reciproce dintre statele est-europene, au dus la dispariţia acestui spaţiu în condiţiile celui de-al Doilea Război Mondial, fiecare din puterile revizioniste preluând acea parte de teritoriu considerată că-i aparţine din punct de vedere istoric.

Lecţii postcomuniste pentru vest-europeni

Perioada Războiului Rece a fost una în care dominaţia militară-politică şi ideologică a Uniunii Sovietice a avut efectul unui „frigider”, cum spune Vaclav Havel, rivalităţile istorice ale statelor est-europene fiind „îngheţate”, dar nu şi dezamorsate în totalitate. Aplanate temporar de dimensiunea aparent anti- şi transnaţională a ideologiei marxist-leniniste, animozităţile istorice de altă dată vor exploda odată cu sfârşitul dominaţiei sovietice şi revenirea naţionalismului ca forţă mobilizatoare determinantă în acest spaţiu. Cazul iugoslav a fost cel mai şocant, dar manifestări ale rivalităţilor istorice de altădată au apărut sau au fost stimulate din exterior şi în alte părţi ale spaţiului sovietic.

De această dată, din fericire, Europa Occidentală a învăţat lecţia perioadei interbelice şi nu a mai lăsat Europa Răsăriteană la propria ei discreţie sau la discreţia unor puteri de cândva. Este adevărat, şi configuraţia geopolitică era alta. Uniunea Europeană era în sine un construct politic şi economic bine definit, susţinut militar de Alianţa Nord-Atlantică, cu o Germanie democratizată şi pătrunsă de spiritul integrării europene, dar şi cu o prezenţă importantă a SUA, care îşi asumau rolul de pacificator în noile circumstanţe istorice. În asemenea realităţi, spaţiul est-european a fost angrenat într-un proces de integrare euroatlantică, care era prin definiţie unul transnaţional şi nu lăsa loc rivalităţilor de altă dată. Odată cu angrenarea în acest proces, statele din Europa de Est au fost nevoite să semneze un şir de acorduri de reconciliere istorică, prin care recunoşteau reciproc integritatea teritorială a vecinilor şi lăsau în trecut dorinţa de revanşism teritorial, chiar dacă acest lucru de multe ori a însemnat renunţarea la teritorii care le definea esenţa naţională. Acest proces care a consemnat atingerea unei maturităţi politice şi istorice din ambele părţi, Europa de Vest renunţând la egoismul hedonist din raţionamentul ideii de integritate europeană, iar Europa de Est uitând de naţionalismul îngust pentru a deveni parte a familiei europene.

Macedonia: o statalitate contestată de naţionalismul bulgar, grec şi sârb

Ar fi naiv să credem că intrarea în spaţiul european a făcut uitate definitiv rivalităţile istorice de altădată. Ele mai persistă. Iar un exemplu relevant din acest punct de vedere, foarte asemănător R. Moldova, este cazul Macedoniei, un stat nou apărut din destrămarea Iugoslaviei, cu grave probleme de existenţă din cauza vecinilor săi, care-i contestă legitimitatea istorică a numelui sau identităţii. Dacă-l întrebi pe un bulgar, pătruns de simţul istorismului, cine sunt macedonenii, acesta o să-ţi răspundă imediat că aceştia sunt bulgari şi vorbesc limba bulgară. Un grec pe care îl întrebi de Macedonia se enervează la culme şi cu spume la gură îţi demonstrează că Macedonia este pământ grecesc, iar macedonenii actuali de la Skopje sunt nişte uzurpatori ai istoriei. La rândul lor, sârbii sunt absolut încrezători că macedonenii sunt o extensie sudică a sârbilor şi aceştia vorbesc un dialect al limbii sârbe. Cu excepţia sârbilor, care după o anumită ezitare au recunoscut independenţa statului macedonean, atât bulgarii, cât şi grecii cu mare greu acceptă existenţa distinctă a macedonenilor, fie din punctul de vedere al numelui preluat, fie din punctul de vedere al identităţii. Dacă ne-am raporta la R. Moldova, atunci România a recunoscut prima independenţa statului nostru şi nu a revendicat preluarea abuzivă a denumirii de „Moldova” cu aplicare la noul stat, chiar dacă din punct de vedere istoric are acest drept. Este adevărat că statul român contestă existenţa unei distinctivităţi dintre moldoveni şi români, şi a „limbii moldoveneşti” în sine, dar aceasta este un fapt ce decurge dintr-un drept juridic şi istoric întrerupt abuziv în anul 1940 de invazia sovietică.

Macedonia este un construct al politicilor imperiale otomane şi al celor statale iugoslave, un atavism al rivalităţilor naţionaliste balcanice de altădată, care nu lasă istoria să fie uitată. Parte a Imperiului Roman şi Bizantin, Macedonia a fost populată în secolul VI de slavii de sud, care se denumeau bulgari. Teritoriul actual al Macedoniei a fost centrul primului Imperiu bulgar, iar oraşul macedonean Ohrid a fost capitala statului şi reşedinţa Patriarhiei Bulgare. Ulterior, teritoriul a devenit parte a Imperiului sârb condus de Ştefan Dušan, pentru ca în cele din urmă să devină pentru aproximativ 500 de ani până la Primul Război Mondial, posesie a Imperiului Otoman. Regiunea a fost preluată de sârbi în timpul primului război balcanic (1912) şi anexată la noul stat iugoslav după războiul mondial. Au urmat politicile intense de „sârbizare”, operate în anii 1920-1930, fapt ce a stârnit opoziţia segmentelor probulgare ale societăţii, conduse de Organizaţia Revoluţionară Macedoneană, care dorea unirea cu Bulgaria (în 1920 aceasta l-a executat pe primul ministru al Bulgariei pentru că acesta a semnat la Paris tratatul de cedare a Macedoniei către Serbia). După al Doilea Război Mondial în cadrul Iugoslaviei comuniste a fost creată „Republica Populară Macedonia”, devenită ulterior „Socialistă”, iar pe parcursul perioadei comuniste a crescut o generaţie de macedoneni care s-au pătruns de ideea distinctivităţii faţă de bulgari, o distinctivitate cultivată şi de autorităţile centrale iugoslave.

Bulgaria a recunoscut prima independenţa Macedoniei, dar a fost ezitantă în a recunoaşte distinctivitatea dintre identitatea şi limba macedoneană faţă de cea bulgară. Acest diferend a fost soluţionat abia în anul 1999, când în dorinţa de accedere în structurile euroatlantice Bulgaria a renunţat la pretenţiile sale. Paradoxal, acest lucru nu a fost cerut României în cazul R. Moldova, ceea ce denotă că ideea realipirii R. Moldova la România nu este în totalitate exclusă în cancelariile europene. Pe de altă parte, Grecia se opune recunoaşterii denumirii „Macedonia”, considerată o uzurpare a numelui istoric al Macedoniei greceşti. Acest fapt a îngreunat şi îngreunează procesul de accedere a Macedoniei în NATO şi UE, din cauza opoziţiei vehemente a statului elen, mai ales după ce Macedonia l-a preluat din panteonul grecesc pe Alexandru cel Mare (Macedon) ca simbol al statalităţii macedonene (ca şi moldovenii pe Ştefan cel Mare).

După ultimul val de extindere al UE din 2007 putem spune că Europa de Est ca sintagmă şi-a încheiat existenţa, iar odată cu ea şi rivalităţile istorice de altădată. Aparent, spaţiul european, prin dimensiunea sa transnaţională oferă o soluţie pentru naţionalismele exclusiviste de cândva, plasând accentele pe bunăstare, statul de drept şi libertate, iar acest lucru trebuie luat în considerare când ne gândim la viitorul R Moldova.