Poveste de Crăciun

Partea I

Cică odată demult, când vânturile modernizării abia băteau deasupra Europei, s-a făcut în Anglia un super-vapor, care n-avea frică de valuri și furtuni, pe toate mările și oceanele. Și s-au decis mai mulți oameni din Lumea Veche, de la bogătașii lumii, săraci și aventurieri, până la oameni de artă și știință, să pornească pe acest vapor spre America, tărâmul făgăduinței și blagoslovirii, pentru a începe o nouă viață sau pentru a scrie istoria lumii și a lor proprie. Au pornit ei la drum cu vise și optimism, încrezuți fiind că nimic nu le poate diminua din elanul unui nou început. Dar iată că atunci când viața le părea mai frumoasă, fericiți, regăsindu-se în plăcerile vieții oferite de luxul de pe corabie, s-au ciocnit violent de un aisberg rătăcit, desprins din ghețarii Antarcticii. Nu prea au reușit să înțeleagă ei prea mult lucru de la această nenorocire, pentru că vaporul s-a dus rapid la fund, luând cu el în adânc majoritatea călătorilor, cu tot cu vise și speranțe. Dintre puținii pasageri care au reușit în ultimul moment să sară peste bordul vasului, s-au desprins doi bărbați, care ajutându-se cu disperare unul pe celălalt, au înotat până la cea mai apropiată insulă. Trăgându-și sufletul la mal și privind cu groază la corabia care se ducea la fund, dar și la zecile de oameni care se înecau fără șansă de salvare, au tăcut o perioadă cu capetele aplecate, fără să scoată un cuvânt. La consumarea tragicului eveniment, unul din ei îl întreabă pe celălalt – tu cine ești și ce faci? Celălalt îi răspunde cu voce surdă – păi, până nu demult eram cel mai bogat om din Europa, mi-am încărcat toată avuția pe vapor ca să ajung în America, unde să încep o nouă viață.

– Da tu cine ești, străine? întreabă bogătanul.
– Eu îs istoric, arheolog, cel mai cunoscut din Europa, mergeam în Mexic să studiez vestigiile civilizației Maya și să le fac cunoscute întregii lumi.

A tăcut urmașul lui Crezus, după care a zis cu resemnare – dumneata, domnule, acum ești mai bogat ca mine, pentru că tot ce m-a făcut pe mine până acum avut și vestit s-a dus la fundul oceanului, iar tot ce te face pe tine renumit și important, a rămas cu tine.

Partea II

Cunosc mulți dintre actualii politicieni și oameni cu potențial de decizie din R. Moldova încă de pe timpurile când nu aveau nimic în afară de vise, naivitate și optimism. Pe Vlad Filat îl știu de când a trecut Prutul, cărând după el fiere de călcat și televizoare, la fel ca mulți alți studenți basarabeni, care dorind să mai aibă un ban de studenție, băgau prin genți țigări, casetofoane sau casete; pe Dorin Drăguțanu l-am avut coleg în echipa de fotbal a basarabenilor, în bătăliile „pe viață și moarte” pe care le dădeam în campionatele universitare; cu Oleg Efrim am urcat Carpații ucraineni prin copilăria sovietică, când eram trimiși de prin raioane în diferite excursii prin „Măreața Uniune”; pe Sandu Tănase mi-l aduc aminte cum împingea un Volkswagen în fața căminelor din Codrescu, pentru că acesta refuza dimineața să se pornească; pe Valeriu Streleț și Liliana Palihovici îi țin aminte în șlapi și șorturi, hoinărind pe coridoarele căminului 12 al USM, în căutare de mâncare pe la fete sau cerșind conspecte pentru cursurile de a doua zi; ca și pe Igor Corman, care rodea cărțile la Biblioteca Centrală Universitară din Iași, terminând facultatea cu cea mai mare medie pe curs; sau pe Cornel Gurin, care umbla cu ochiul vânăt după bătăile cu țiganii din Sărărie; sau pe Nicolae Juravschi de când trăgea vâsla mai bine ca toți în lume și ne făcea pe noi mândri că-i suntem contemporani. Și mai sunt zeci, dar poate sute de alți oameni importanți din țara asta pe care îi cunosc că nu aveau nimic în afară de speranțe, elan și vise, oameni cu care am discutat în diferite circumstanțe că vrem să facem R. Moldova mai bună. Și că odată vom ajunge să putem schimba această țară, pentru că noi suntem alții decât cei care ne conduceau atunci, foști comuniști, nomenclaturiști, comsomoliști, activiști, miliționeri sau agronomi cu iz și putoare sovietică.

Și ați ajuns să conduceți, așa cum sperați, această corabie, pe care, cu regret, o înecați. Voi cei cu facultăți la Iași, București, Cluj, Timișoara, Oradea, Galați sau Craiova, cei cu facultăți prin Europe și Americi, sunteți acum peste tot în guvern, parlament, ministere, agenții, procuraturi, judecătorii, poliție, medicină sau universități, și aveți posibilitatea reală de a lua decizii, pentru a schimba decisiv situația într-o țară care este gata să se scufunde.

În loc de morală

Pe mulți dintre acești oameni nu-i mai consider prieteni și mi-i jenant să le strâng mâna. Pe alții, feresc capul să-i privesc pentru că nu le suport ipocrizia și minciuna, iar alții se feresc singuri să mă întâlnească pentru că știu că o să-i tratez cu dispreț. Puteți cu toții să aveți poziții și banii lumii, să furați și să jucați pe importanții, dar în definitiv, dacă se îneacă corabia integrării europene, veți rămâne fără nimic, iar voi un nimeni și cu un nume pătat pentru totdeauna. Iar atunci când cei norocoși veți sta la un mal uitându-vă cum se scufundă acest vas al speranței, iar în jur o grămadă de oameni se vor îneca din cauza hăului creat de prăbușirea sa, veți regreta că ați avut o șansă unică de a salva vaporul și să-l duceți cu îndemânare în portul bunăstării europene, dar nu ați avut curajul și integritatea morală în a înfrunta aisbergul plahotniucilor, filaților, lupilor, diacovilor, dodonilor, usaților, pentru care scufundarea corabiei este benefică, deoarece ei și-au mutat bogățiile pe alte corăbii sau pentru că bogățiile vasului scufundat le pică în buzunare. Și atunci cu siguranță la celălalt mal al salvării va fi istoricul, care va ști să scrie că ați fost „generația speranței irosite”, pentru că nu ați avut puterea și convingerea să înfruntați sistemul sovietic metamorfozat, devenind cu toții complicii acestuia. Prin urmare, demni de disprețul urmașilor și de aruncat la coșul de gunoi al istoriei.