Pentru ca judecătorii să asigure supremaţia legii, ei au nevoie de un statut şi de garanţii speciale: independenţă şi imparţialitate. Există un adevărat Corpus Iuris judiciar internaţional ce reflectă preocuparea diverselor organisme internaţionale mondiale, regionale, cu caracter guvernamental şi neguvernamental vizând consolidarea rolului judecătorului. Voi menţiona doar unele dintre ele: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (ONU, Paris, 1948) şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (ONU, 1966); Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Consiliul Europei, Roma, 1950); Principiile de Bază ale Independenţei Justiţiei (Adunarea Generală a ONU, 1985); Cartea Europeană privind Statutul Judecătorilor (Consiliul Europei, Strasbourg, 1998); Carta UE privind Drepturile Fundamentale (Consiliul European, Nisa, 2000); Carta Europeană a Judecătorilor (Asociaţia Europeană a Magistraţilor, 1987); Statutul Universal al Judecătorilor (Uniunea Internaţională a Magistraţilor, 1999); Principiile de la Bangalore asupra Deontologiei Judiciare (UNODC, Grupul Judiciar pentru Întărirea Integrităţii, 2001) etc.
Judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate
Justiţia, ca sistem, dar şi judecătorii individual, trebuie să fie capabili să-şi exercite atribuţiile fără a fi influenţaţi de puterea legislativă, puterea executivă, ori de diverse grupuri de interese şi persoane. În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude noţiunea de subordonare şi ierarhie. Principiile internaţionale statuează în mod explicit că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţii şi fără a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţării sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cui vin. Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita funcţia în deplină independenţă în raport cu toate constrângerile/forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia judecătorească. Iată de ce independenţa judecătorilor nu este un beneficiu al judecătorilor, ea este un beneficiu al cetăţenilor. Şi din acest considerent, Statutul Universal al Judecătorilor debutează cu reglementarea independenţei nu ca un drept, ci ca o obligaţie (art.1, alin.1).
Scopul pentru care judecătorii trebuie să fie independenţi este tocmai realizarea unei justiţii imparţiale. Cu privire la răspunderea civilă şi penală, art. 10 din Statutul Universal al Judecătorilor prevede: „Când aceasta este admisă, acţiunea civilă îndreptată împotriva unui judecător, precum şi aceea în materie penală, inclusiv arestarea, trebuie efectuate în condiţii ce nu pot avea drept obiect exercitarea unei influenţe asupra activităţii judiciare a acestuia”.
Aplicarea sancţiunilor să nu aducă atingere independenţei justiţiei
Judecătorii sunt cei care interpretează legea şi, din acest considerent, ei nu pot face obiectul unor acţiuni disciplinare în baza simplei exercitări a funcţiilor judecătoreşti, cu excepţia cazului în care comportamentul nedemn al judecătorului este dovedit. Erorile judiciare necesită a fi rezolvate pe calea apelului, în spiritul respectării jurisdicţiei şi a procedurii, interpretând, aplicând legea sau evaluând probele; celelalte erori judiciare care nu pot fi îndreptate prin acest mod trebuie să conducă, cel mult, la o acţiune a părţii nemulţumite împotriva statului.
Principiul 6, pct. 2 al Recomandării (94) 12 a ONU privind independenţa justiţiei solicită în mod expres ca aplicarea sancţiunilor să nu aducă atingere independenţei justiţiei: este esenţial ca judecătorii să nu fie supuşi unor măsuri disciplinare datorită opoziţiei faţă de fondul cauzei decise de judecătorul în cauză. În baza dreptului internaţional, judecătorilor supuşi unor proceduri disciplinare trebuie să li se garanteze o procedură legală corectă în faţa unui organism competent, independent şi imparţial care trebuie să fie o autoritate independentă de puterea executivă. Carta Judecătorilor în Europa prevede că organismul competent trebuie să fie alcătuit din judecători, care să acţioneze după reguli prestabilite şi nu ad-hoc (principiul 9).
Conform principiilor nr. 18 şi 19 din Recomandarea ONU, judecătorii sunt supuşi suspendării sau eliminării numai din motive de incapacitate sau comportament care-i face necorespunzători pentru îndeplinirea îndatoririlor lor. Principiul 6, pct.1 din Recomandarea nr. (94) 12 prevede posibilitatea luării de măsuri dacă judecătorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile într-o manieră eficientă şi adecvată sau în caz de abateri disciplinare. Potrivit principiului nr. 9 al Cartei Judecătorilor în Europa, greşelile judiciare sunt motivul sancţionării disciplinare a judecătorilor. Şi Recomandarea nr. (94) 12 prevede măsuri care s-ar putea aplica: a) desesizarea judecătorului (această măsură este amintită şi în Declaraţia de la Beirut, drept sancţiune pentru incompetenţa judecătorului); b) atribuirea altor sarcini judecătorului; c) sancţiuni pecuniare, cum ar fi reducerea remuneraţiei pe o perioadă determinată de timp; d) suspendarea.
Având în vedere referinţele de mai sus, dar şi intenţia actualei guvernări de a fortifica independenţa justiţiei, aş propune ca în articolul 19 din Legea cu privire la statutul judecătorului nr. 544-XIII din 20.07.95 să fie menţinute intacte doar punctele: (1) Personalitatea judecătorului este inviolabilă; (2) Inviolabilitatea judecătorului se extinde asupra locuinţei şi localului lui de serviciu, vehiculelor şi mijloacelor de telecomunicaţie folosite de el, asupra corespondenţei, bunurilor şi documentelor lui personale; (3) Judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru opinia sa exprimată în înfăptuirea justiţiei şi pentru hotărârea pronunţată dacă nu va fi stabilită, prin sentinţă definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal.
Prevederi similare există şi în articolul 3 din Statutul Curţii Europene de Justiţie: „Judecătorii beneficiază de imunitatea de jurisdicţie. În ceea ce priveşte actele îndeplinite de aceştia, inclusiv cuvintele rostite şi scrise în calitatea lor oficială, judecătorii continuă să beneficieze de imunitate după încetarea funcţiei lor…”.
În acelaşi timp, consider că trebuie esenţial modificate următoarele: (4) Urmărirea penală împotriva judecătorului poate fi pornită doar de Procurorul General, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, al Parlamentului, în condiţiile Codului de procedură penală. (5) Judecătorul nu poate fi reţinut, supus aducerii silite, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau tras la răspundere penală fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, al Parlamentului. (6) Judecătorul poate fi supus sancţiunilor administrative numai de către instanţa de judecată, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorul reţinut, în cazul în care este bănuit că a săvârşit o contravenţie administrativă, urmează a fi eliberat imediat după identificare.
Modificările urmează a fi făcute în spiritul art. 4 din al 6-lea Protocol adiţional la Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei (Strasbourg, 5 martie 1996) care menţionează: „Curtea, reunită în şedinţă plenară, este singura care are calitatea de a pronunţa ridicarea imunităţilor; ea are nu numai dreptul, ci şi datoria de a ridica imunitatea unui judecător în toate cazurile în care, după părerea sa, păstrarea imunităţii ar împiedica realizarea justiţiei şi în care imunitatea poate fi ridicată fără a prejudicia scopul pentru care a fost acordată”.
Constantin Lazăr,
dr. în drept
