Chelnerul poate recomanda un aperitiv, dar acesta nu trebuie obligatoriu comandat. Gazda poate alege să-i spună chelnerului: „Avem nevoie de câteva minute, vă rog”. Apoi toţi se pot concentra asupra meniului. Gazda nu-şi grăbeşte invitaţii, dar aceştia vor încerca să respecte un program relativ al mesei. Dacă o lady vrea să-şi îndepărteze invitaţii de tentaţia preparatelor scumpe din meniu, le poate sugera: „Am înţeles că somonul la grătar este excelent”. (Menţionăm că gazda verifică întotdeauna preţurile la restaurantul la care îşi invită pe cheltuiala ei prietenii sau clienţii.) Dacă, însă, un invitat alege să comande filé mignon, gazda nu va crâcni.
După ce toţi comesenii au terminat felul principal, desertul, băuturile de după cină şi cafelele, doamna poate cere nota de plată. Invitaţii se pot oferi să contribuie la achitarea ei, dar dacă au acceptat invitaţia, o lady spune simplu: „Nu, mulţumesc. Sunteţi invitaţii mei în seara asta”. Dacă gazda a lăsat clar să se înţeleagă dinainte că fiecare trebuie să-şi achite consumaţia, va cere din timp chelnerului note de plată separate. (La o reuniune fără o gazdă bine stabilită, oricine de la masă poate cere notele de plată.) Dacă restaurantul nu încheie note de plată separate sau consumaţia tuturor e aproximativ egală şi toţi sunt de acord, doamna poate cere chelnerului să împartă nota egal între invitaţi sau între cupluri, după caz.
O lady face tot posibilul să se asigure că invitaţii ştiu că se plăteşte nemţeşte. Dacă nu este familiarizată cu restaurantul, poate suna în avans ca să întrebe dacă se emit note de plată separate. Dacă i se răspunde negativ, transmite informaţia celorlalţi din grup, pentru ca fiecare să vină cu bani gheaţă cu care să contribuie atunci când doamna împarte nota. (Şi dacă ea a lansat invitaţia, este responsabilitatea ei să se asigure că nota a fost achitată şi că s-a lăsat un bacşiş considerabil la sfârşitul serii, chiar dacă asta presupune să întrebe: „Mai are cineva câţiva dolari în plus pentru bacşiş?”.) Chiar şi fără a cere note de plată separate, un invitat poate încerca să achite partea sa cu cardul, întrebând simplu: „Vreţi să luaţi cincizeci de dolari de pe cartea de credit?”. Dar unele restaurante nu fac nici măcar această concesie.
În asemenea situaţii, gazda trebuie să fie cinstită cu toată lumea, dar face tot posibilul să fie aidoma şi cu sine, ca nu cumva să-i rămână de plătit o parte mult mai mare din suma totală. Ea poate spune: „Se pare că partea fiecăruia, inclusiv bacşişul, e de 50 de dolari”. Sau îşi poate asuma riscul să spună: „Să dea fiecare cât crede de cuviinţă”. Această variantă arată consideraţia doamnei pentru acei oaspeţi care au băut numai ceai cu gheaţă şi au comandat sendviş cu pui, dar totodată o face vulnerabilă în faţa unor variabile precum generozitatea, gradul de seriozitate sau chiar onestitatea invitaţilor. Dacă se încheie o singură notă de plată, doamna este cea care decide ce bacşiş să lase chelnerului şi să-l includă în totalul serii.
(Din cartea „O lady la masă. Mic tratat de eleganţă” de Sheryl Shade, John Bridges şi Brian Curtis)
