Duminică m-am întrebat și eu, ca și cei din jurul meu, de ce asemenea manifestări adună atât de puțini oameni – mereu aceiași! – care participă la toate mitingurile, indiferent care partid de opoziție le organizează? Pentru că ideea românească în Basarabia s-a stins, iar odată cu ea s-a stins și interesul moldovenilor față de România? Categoric nu. Dimpotrivă, astăzi, poate, ca niciodată, România este acea „țară de dor” care devine tot mai atractivă și mai populară, mai dătătoare de speranțe chiar și pentru acei care până mai ieri se uitau chiorâș peste Prut. România, țară-membră a NATO și peste puțin timp membră a Uniunii Europene, a devenit pentru moldoveni o țară „furnizoare” de oportunități. Trebuie să fii orb ca să nu observi cât de mult s-a schimbat, totuși, atitudinea tradițional reticentă a unei părți a populației din Republica Moldova față de România. Asta e, deci, problema…
Există, evident, cauze de „ordin tehnic”, care țin de managementul politic. O manifestare de acest gen de la organizatori, ca și oricare alt miting, de altfel, capacități organizatorice, experiență, finanțe. Mitingurile nu-s cutremure de pământ ca să scoată lumea afară din case. Dar nu aceasta e cauza principală. La mitingurile opoziției vine tot mai puțină lume, deoarece lumea s-a plictisit de aceleași fețe și de aceleași lozinci. Lumea vrea fețe noi și idei noi. Lumea vrea alți lideri la microfoane, cu alte mesaje politice. Societatea așteaptă un proiect politic nou, realist, demagogia opoziției, dar și de patrioți sinceri și naivi care trăiesc cu basmele frumoase ale unui secol apus.
Vechea clasă politică, născută în anii ‘90 ai secolului trecut, s-a prăbușit în propria ei mizerie morală. Ea a putut naște doar decepții, care în ultimii ani s-au generalizat. Cei care au rămas sinceri, pe prima linie, trăiesc cu mituri și uită că viitorul unei națiuni este un destin. Iar cu destinul nu trebuie să te joci.
Fragment din cartea „Blestemul de a fi”, 2009
