Din cauza premianţilor, desigur. Surpriza de a găsi în liste nume de scriitori (sau nume de oameni de cultură ) abonaţi la tot ce mişcă în domeniul premiilor e cu atât mai greu de înghiţit cu cât Premiul Naţional se vrea să fie un fel de Nobel moldovenesc. În plan financiar, nu are egal printre celelalte premii care se dau în Republica Moldova, căci valoarea sa este de, nici mai mult, dar nici mai puţin, tocmai 100 000 de lei moldoveneşti, dar în plan simbolic, valoarea sa este nulă. Financiar vorbind însă, e un premiu foarte solid, comparativ cu premiile de câteva mii de lei ale Uniunilor de Creaţie sau ale unor instituţii de cultură. Dar la nivel de prestigiu, ultimele au o mai mare greutate decât o are Premiul Naţional. Cu toate astea, în fiecare an, oamenii de cultură au aşteptări uriaşe în legătură cu premiul în cauză. Aşteptări care sunt ridiculizate metodic şi fără drept de apel, odată cu anunţarea numelor câştigătorilor în domeniul culturii. În ceea ce priveşte ştiinţa, nu exclud că, acolo, se dau pe bune, dar în privinţa culturii, ceva e putred la mijloc. În primul rând, sare în ochi faptul că mulţi dintre laureaţii premiului respectiv sunt nişte apropiaţi ai camarilei politice sau au rude la Bruxelles, iar alţii nu au mai produs opere artistice demne de luat în seamă de zeci de ani, iar cele mai bune texte ale lor le-au scris în timpuri imemoriale. Dar le-au scris, totuşi. Și au lăsat urme importante în cultura noastră. E adevărat, dar, cu toate acestea, argumentul în cauză nu poate să îndepărteze umbra ce planează asupra premiului. Problema e pentru ce se dă Premiul Naţional: pentru întreaga activitate, pentru performanţe culturale de acum câteva decenii sau pentru nişte opere de dată recentă? Adică, altfel spus, ce se premiază: scriitorul X sau opera sa? Ca Premiul Naţional să aibă un mare răsunet în societate, ar trebui să fie premiate volume de poezii sau de proză, spectacole de teatru sau simfonii de dată recentă, create pe parcursul anului care s-a scurs, şi nu în urmă cu două, trei sau patru decenii. În felul cum se procedează acum însă, în faţă este scoasă persoana, şi nu opera. În absenţa criteriului actualităţii şi a impactului operei asupra comunităţii, premiul se demonetizează. Or, dacă s-ar întâmpla invers, Premiul Naţional ar putea să devină un factor de stimulare a apariţiei unor noi opere literare de răsunet, dar asta nu se întâmplă, din nefericire şi atunci te întrebi: oare de ce premiul în cauză să mai poarte pomposul nume de PREMIU NAŢIONAL, odată ce forma sa nu corespunde fondului, şi nu să se numească ceea ce este, de fapt: un ajutor material oferit de stat unor anumiţi oameni de cultură. Nu ştiu, poate anul acesta se va întâmpla invers şi va fi premiată o operă excepţională şi treaba asta îmi va spulbera tot eşafodajul meu. Să dea Dumnezeu să fie aşa! Să dea Dumnezeu să nu am dreptate!
