Sunt cuvinte clișeizate, pe care le tot citim pe rețelele de socializare, plasate de „prietenii noștri”. Sunt ca și vorbele din popor despre „ciorba reîncălzită” care și-a pierdut din gustul de la început.
E ciudată firea omului. Când are nevoie de o a doua șansă, pledează pentru ea până în pânzele albe. Crede cu tărie că merită încă o șansă, crede în schimbare, în lecția învățată, în puterea de a merge mai departe, în reînviere. Dar când alții ne roagă pentru a doua șansă, întoarcem spatele, închidem telefonul, găsim principii în care brusc începem să credem, devenim infailibili.
Ce e rupt, rupt rămâne. Totuși, păstrăm cu înverșunare scaunul de la bunici, pe care l-am tot reparat de zeci de ori; purtăm puloverul ce l-am cusut de atâtea ori doar pentru că ne aduce aminte de primul sărut; lipim cartea de poezii doar pentru că păstrează în ea primul trandafir primit în dar.
În fiecare zi, ne oferim nouă înșine câte o șansă. O nouă oportunitate de a crede în noi, de a învăța din greșeli, de a repeta lecțiile, de a apăsa tasta „delete” și a începe să rescriem de la început propria poveste. Suntem egoiști. Oricât de mult am milita pentru drepturile oamenilor, tot la drepturile noastre ne gândim. Oricât de tare am striga libertate pentru alții, tot la libertatea noastră facem referire. Oricât de intens am crede în șansele oferite de două, de trei sau de mii de ori, în final vom ține cont doar de șansele ce ne-au fost promise nouă.
Uităm însă că viața ne oferă mereu o a doua șansă tuturor. Se numește „mâine”. Căci mâine „e o nouă zi”.
