La Azilul Republican pentru Invalizi şi Pensionari din Chişinău descoperi zeci de povești de viață ale celor care-și trăiesc acolo poate ultimele zile. Pe chipul persoanelor internate nu întâlnești zâmbete întâmplătoare. Doar dacă te zăresc ei că ești nou, venit din afară cu alt scop, te salută cu atâta respect, încât te simți un pic incomod. Priviri în gol, ochi triști și singuratici care te pătrund tocmai până în interiorul sufletului, dorința de comunicare, asta am putut citi eu pe fețele locatarilor. Unii au ajuns la azil de bunăvoie, alții – fiind obligați de circumstanțe. Profesori, avocați, ingineri, veterani de război, copiii de cândva, care au înfruntat foamea din anii ‘46-’47, se numără printre locatarii acestui azil. Când am intrat pe poarta instituției, am întâlnit câteva persoane așteptând vizitatori. M-au privit cu interes, după care m-au salutat zâmbind. Printre ei era și nea Ion, un domn în vârstă de 73 de ani, care mi-a spus: „Uitându-mă la tine mi s-a părut că ești Natalia, nepoata mea, care m-a adus aici și mi-a promis c-o să mă ia, dar n-a mai venit nici să mă viziteze, măcar”. Mi-a povestit că nu-i prea mulțumit de condițiile de acolo, pentru că, de doi ani, se deplasează cu un scaun rulant vechi, dar se mulțumește că are un acoperiș deasupra capului. Rușinat de femeia de serviciu care s-a apropiat de noi, a încheiat discuția referitoare la condiții și mi-a povestit de părinții lui, de care a avut grijă mai bine de 15 ani, dar nu s-a gândit să-i lase la azil. Acum își împarte amintirile cu ceilalți semeni ai săi și cu pisica pe care o hrănește când iese afară, la o gură de aer.

Au lăsat casa în plata Domnului și au venit la azil

Apoi am intrat în clădirea instituției. În hol mi-au sărit în ochi afișe cu anunțuri „Marți, vineri – apă caldă”, „Spovedania se face doar seara după vecernie” „În luna iunie se vor desfășura prelegeri cu psihologul”. Într-o odaie de la etajul II, într-un bloc recent renovat, am găsit-o pe doamna Iulia care locuiește cu soțul ei Boris într-o cameră destul de bine amenajată cu baie, wc, televizor, frigider, balcon. Ea are 81 de ani, iar soțul 86 de ani, împreună sunt căsătoriți de mai bine de 60 de ani. Ambii au trecut prin greutățile vieții – foamea, războiul, munca la colhoz etc. Împreună au trei copii, toți locuiesc în Republica Moldova și îi vizitează destul de des, aproape în fiecare săptămână, pe rând. Copiii le aduc de toate. Ambii au hotărât să le ușureze viața lor și și-au lăsat în plata Domnului casa dintr-un sat din raionul Râșcani și au venit aici. Afirmă că e bine, sunt hrăniți la timp, consultați de medici când este cazul (în cele 45 de minute cât am discutat cu ea, medicul a vizitat-o de trei ori, întrebând-o cum se simte), dar totuși nu-i ca acasă. Soțul său a suferit două atacuri de cord, acum nu vorbește, nu prea aude și nu doarme bine. În timpul liber citește rugăciuni, privește televizorul și așteaptă timpul să zboare. La încheiere mi-a spus că nimănui nu-i dorește să ajungă aici.

Un profesor singuratic

Deplasându-mă pe coridorul care leagă un bloc de altul, observ că și condițiile de trai se schimbă. În al doilea bloc pereții necesită reparație, camerele nu mai sunt atât de luxoase și coridoarele devin din ce în ce mai reci, dar pline cu flori de cameră imense, care se întind pe pereții de unde cade tencuiala. Într-o altă odaie îl găsesc pe domnul Ilie, în vârstă de 77 de ani, care m-a invitat cu zâmbetul pe buze în cămăruța lui. L-am prins antrenat în decuparea articolelor de ziar ce țin de domeniul sănătății și remediilor naturale. Masa era plină de articole bine selectate și amenajate. Spune că provine dintr-o familie cu 10 copii, în care nici tatăl, nici mama nu știau să se semneze, este singurul dintre frați care a urmat studii superioare. În viața sa a lucrat la mai multe instituții de învățământ ocupând cele mai înalte funcții. Originar din Cernăuți, a terminat studiile în calitate de filolog. Spune că știa atât de bine limba franceză, încât își permitea să facă observații profesorului. La 24 de ani s-a căsătorit, din 1996 a rămas fără soție, ea decedând de cancer mamar. A rămas cu 2 copii – băiat și fată. În 1998 a venit la azil în calitate de recepționist, iar în 2000 a hotărât să se stabilească la căminul de bătrâni. Fiul său vine să-l viziteze o dată-n lună sau și mai rar. Mai mult discută la telefon. Zilnic citește ziare și reviste actuale, e setos de știri și alte actualități. S-a bucurat enorm de mult că i-am trecut pragul, invitându-mă să-l mai vizitez.

În Republica Moldova sunt 31 de aziluri, cel din Chişinău fiind şi cel mai mare. Azilul Republican pentru Invalizi şi Pensionari este o instituţie subordonată Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei care dispune de circa 200 de locuri. Beneficiarii azilului sunt persoane vârstnice și persoane adulte cu dizabilități fizice, preponderent solitare, care, din cauza unor circumstanțe de natură fizică sau socială au o capacitate redusă de autoservire și necesită supraveghere permanentă. Cheltuielile de întreținere sunt acoperite de stat sau de rudele beneficiarilor.

Veronica Purice, stagiară