„Sfatul Țării”, o publicație rebelă de acum 30 de ani

Acum 30 de ani, la 27 august 1990, cititorii de presă din Republica Moldova descopereau în chioșcurile de ziare o nouă publicație – „Sfatul Țării”. Deși cu o denumire istorică, cunoscută încă la 1918, noua publicație se anunța, de la primul ei număr, ca viitorul cotidian al legislativului de la Chișinău, care-și începuse lucrările cu o jumătate de an în urmă.

Cele opt pagini de început ale ziarului (de fapt nr. 1-2) anunțau o publicație de tip nou, de o varietate bogată atât ca stil, cât și ca tematică. Prima pagină statua din capul locului, că limba noastră este română în tableta cu același titlu despre prima marcare a sărbătorii „Limba noastră cea română”, urmată de poezia lui Ion Hadârcă „Suveranitate”, scrisă în exclusivitate pentru primul număr al ziarului „Sfatul Țării” și devenită ulterior unul din șlagărele perioadei renașterii naționale.

Apărut la un an, fix la aceeași dată, de la Marea Adunare Națională, și citit acum, peste 30 de ani, te surprinde să descoperi că multe obiective ale viitorului stat au fost anunțate de echipa acelei publicații care avea să devină mai târziu prima mostră de presă cu adevărat liberă la Chișinău.
„Regăsi-ne-vom oare cititorul cel cult, din evul de aur al clasicilor noștri, reapărea-va El din umbra vremurilor”, se întreba cu înfrigurare Nicolae Misail, redactorul-șef, în articolul de deschidere „Reapari din umbră”. Căci „Suveranitatea mai înseamnă – și poate întâi de toate – libertate și egalitate spirituală, pe care o dobândești numai cu oboseala minții”. Oare nu cumva anume această libertate ne lipsește astăzi mai mult decât cea economică? „Iar în condițiile când tot mai pregnant se profilează conturul unei case europene comune, când se așteaptă deschidere largă de geamuri și porți europene în ambele sensuri, care ne va fi cartea noastră de vizită: potențialul economic sau cel spiritual?”, scrie în continuare același autor, risipind, peste 10, 20, 30 de ani pretențiile și disputele unor lideri politici de azi de a-și aroga paternitatea cursului european al tânărului nostru stat.

Și parcă citindu-i îngrijorarea, criticul Eugen Lungu (care ulterior va îngriji și un supliment literar pe lângă cotidian) se întreba întru-n articol de program „Pâine și cultură” la cât de cinste loc este la noi cartea, presa, teatrul, academia (adică știința), învățământul și cât de mult mai e să așteptăm ca toate acestea să se restructureze cu adevărat, chit că eram la al patrulea-cincilea an de „perestroica” gorbaciovistă. O restructurare, firește, în stilul valorilor naționale și universale. Iar istoricul Iurie Colesnic ștergea praful așezat de șapte decenii peste chipiul celui are a fost, în 1918, primul director al publicației „Sfatul Țării” – N.N. Alexandri.

Altminteri, conceput de deputați ca „organ de presă al Parlamentului”, cotidianul s-a dorit și a realizat un imperativ al vremii – de a fi o presă liberă și independentă. Lucru care i-a reușit acelei echipe, dar care mai târziu avea să plătească scump acea libertate și independență. Nemulțămiți că ziarul spunea, nepărtinitor, lucrurilor pe nume despre aleșii poporului, de la o vreme i s-a aplicat o aspră „cenzură” financiară, ca până la urmă să fie sucombat de agrarieni și conducerea parlamentului de după 1994, odată cu imnul „Deșteaptă-te, române” (votat de mulți dintre ei doar cu trei ani în urmă) și cu ciuntirea proiectului Constituției, adoptat în prima lectură încă de deputații din prima legislatură.

Ar fi multe încă de spus despre acel prim număr și despre acea publicație, dacă nu ne-ar urmări un regret dulce-amar de amintiri, cuprins în două cuvinte: „A fost…”

Nicolae Misail