Când, la intrarea în oraș, mi-a sărit în ochi multă mizerie, nu m-am gândit că Parisul e mai murdar decât Chișinăul, chiar dacă în realitate așa e. Nici când am văzut cerșetori și boschetari dormind pe cartoane, pe marginea trotuarelor, înconjurați de genți dintre cele mai slinoase, n-am cutezat să cred că Orașul Luminii s-a întunecat. Deși mergeam în capitala Franței pentru a-mi lansa o carte, la început nu-mi păsa prea mult de aceasta. Capul meu era aruncat în casa lui Paul Goma, acolo unde mi-am propus să ajung cu orice preț. De aceea, înainte de lansare, am mers în cartierul 19, pe strada Belleville, unde te împiedici de oameni săraci și prostituate ieftine și unde poți închiria un apartament cu numai 800-1200 de euro pe lună. Puțin mai la deal de aici, pe o stradă întortocheată, dar curată, trăiește „Slojenițin al României”, după cum l-a botezat pe Goma Eugene Ionesco.

Până atunci am discutat cu Paul Goma de mai multe ori la telefon, iar, când făceam revista „Lolocur”, el chiar mi-a lăudat-o. Dar pentru că nu ne-am văzut niciodată pe viu, acum cinci ani, după ce el a devenit cetățean al R. Moldova, mi-am zis că ar trebui să-l vizitez, dacă acceptă, și să facem un interviu.

Din câte se cunoaște, în 1977, când el s-a refugiat în Franța, România ceaușistă nu i-a retras cetățenia, după cum s-a vehiculat în presă. Între timp, i s-a propus să devină cetățean francez, împreună cu Milan Kundera, însă Paul Goma, din motive necunoscute, a refuzat. Iar în 2013 și R. Moldova i-a acordat cetățenie, la insistența scriitorului Andrei Țurcanu. Goma era așteptat în țara noastră pentru a conduce Centrul de studiere a comunismului în Basarabia și Bucovina. La acea vreme, mai mulți oameni de afaceri s-au oferit să-i cumpere scriitorului un apartament la Chișinău.

„Suntem doi bătrânei bolnăviori și ne ținem de mână când mergem”

Nu se cunoaște cu ce intenție însă autoritățile noastre i-au acordat cetățenie numai lui Paul Goma și fiului său Filip Ieronim, dar nu și soției sale, Ana-Maria, fără de care era limpede pentru oricine că scriitorul nu-și va schimba locul de trai. Ambasada R. Moldova la Paris ne spunea atunci că Ana-Maria poate dobândi cetățenia doar printr-un decret al președintelui Nicolae Timofti, care nu a mai fost emis. Iar reprezentanți ai Ministerului Tehnologiilor Informației și Comunicațiilor ne-au explicat că soția lui Goma, fiind născută la Năvodari, România, putea primi cetățenia prin naturalizare. Pentru aceasta trebuia să aibă domiciliu permanent în țara noastră și să fie căsătorită cu un cetățean al R. Moldova timp de trei ani, deşi până atunci ea a trăit cu Goma 50 de ani. Ana-Maria putea obține și permis de ședere, dar numai în cazul în care soțul său, care era deja cetățean moldovean cu domiciliul stabilit în Franța, s-ar fi repatriat în R. Moldova.

„Suntem doi bătrânei bolnăviori și ne ținem de mână când mergem”, ne-a spus Paul Goma în 2013, dându-ne toate asigurările că nu va călca în R. Moldova fără nevastă-sa. „Păi, eu nu merg pe șosea. Vin cu avionul și în Chișinău merg cât mai puțin, fiindcă eu sunt șchiop de ambele picioare”, a adăugat el. Iar jurnalistei Marilena Rotaru, o apropiată a familiei Goma, scriitorul îi spunea: „Nu mi-e frică de clipa când inima mea va înceta să mai bată. Mi-e groază de clipa când inima Anei se va opri.(…) Dacă Filip vorbește o limbă română curată și corectă, i se datorează Anei.”

Ana-Maria Goma

Pe Timofti nu-l costa nimic să-i acorde cetățenie și Anei-Maria Goma

Toată această porcărie, numită „cetățenie moldovenească”, la care a fost supusă familia Goma, parcă ar reprezenta ultima palmă peste obrazul bietului scriitor. Nimic nu-l costa pe Nicolae Timofti să semneze decretul privind acordarea cetățeniei și Anei-Maria Goma. O putea face cu aceeași ușurință ca și în cazul lui Traian Băsescu, dar nu a făcut-o…

De-a dreptul straniu a fost și refuzul Guvernului Leancă de a acorda Premiul Național pentru literatură în anul 2014, la care a fost înaintat doar Paul Goma. Mai întâi, ministra Culturii, Monica Babuc, a insistat să mai fie înscris un candidat, care, în cele din urmă, a fost Emilian Galaicu-Păun. Dar acesta s-a retras din cursă pe ultima sută de metri în favoarea lui Goma. Cu toate astea, să vezi și să nu crezi, comisia creată de Executiv a decis să nu acorde în acel an premiul pentru literatură.

În septembrie 2017, Ana-Maria s-a stins din viață și, de atunci, nici despre Goma nu se mai cunoaște nimic…

„Nu mai am cu el nicio legătură directă”

Nu știm cât e de adevărat, dar din câte afirmă unii apropiați ai familiei Goma, stabiliți la Paris, atunci când inima Anei-Maria a încetat să bată, Filip Ieronim ar fi rugat ca procesiunea funerară să aibă loc fără multă lume. Potrivit acelorași surse, la înmormântare au fost prezenți circa cinci oameni, inclusiv soțul și fiul regretatei.

Din acea zi, cu Paul Goma n-a putut intra în contact nimeni dintre cetățenii României și ai R. Moldova, care s-au aflat în relații de amiciție cu el și cu care am reușit să vorbim și noi. Înainte de a pleca la Paris, am discutat și cu bunul său prieten de la Chișinău, Andrei Țurcanu, care mi-a spus că „Soljenițin al României” e bolnav într-o stare avansată, că nu mai deschide ușa nimănui și nu-i mai răspunde la telefon nici lui. „Le-am trimis banii care se adunaseră pe contul Uniunii Scriitorilor și a trebuit să intervin pe lângă toți cunoscuții ca să am o confirmare că banii au ajuns la destinatar. A fost o adevărată epopee. Practic, nu mai am cu Goma nicio legătură directă. Când era soția dumnealui în viață, se mai putea afla câte ceva. Acum… nimic. Trist, dar asta e realitatea”, se arăta îngrijorat Țurcanu.

L-am sunat și eu pe Goma săptămâni în șir înainte de a pleca din Chișinău. Dar de fiecare dată, îmi răspundea robotul. De aceea, odată ajuns în Orașul Luminilor, m-am îndreptat, mai întâi de toate, spre cartierul 19, unde se află apartamentul pe care scriitorul l-a primit acum patru decenii, în calitate de refugiat politic din România. Am hoinărit pe strada lui Goma mai mult timp, fără să observ plăcuţele cu numărul blocului de care aveam nevoie, până când m-am oprit în fața unei clădiri. Am format la interfon numărul 17, care e și numărul apartamentului meu din Chișinău. Pe ecran a apărut numele: Goma Nzouzi și mi-a răspuns un bărbat în limba franceză.

Blocul în care își are apartamentul Paul Goma 

Un alt Goma

Cine știe ce subînțelesuri are cuvântul nzouzi, am cugetat și i-am spus în engleză vocii de la celălalt capăt al firului că vreau să vorbesc cu Goma. Mi-a răspuns tot englezește: „Eu-s Goma!”. Am trecut iute la română, dar nu mă înțelegea. L-am rugat să iasă afară și, în scurt timp, a apărut în fața mea un tip de culoare, care mă scruta suspicios și-mi tot repeta că el e Goma. I-am explicat că am nevoie de un alt Goma, alb la piele, de PAUL Goma, scriitorul. El m-a rugat să nu-i pun prea multe întrebări și mi-a întors  spatele.

Pentru că nu înțelegeam cum stau lucrurile, l-am telefonat pe profesorul Dorin Dușciac, fost viceministru al Mediului la Chișinău, care e stabilit de ani buni la Paris. Cândva, mi-a spus și el că l-a vizitat pe Goma. Aflând ce am pățit, Dorin mi-a spus că a trecut și el prin aceeași poveste, acum câțiva ani, când, din aceeași întâmplare, a ajuns la celălalt Goma. Singura diferență era că acesta i s-a prezentat lui Dorin nu ca Nzouzi, dar ca însuși Paul Goma (!).

Ciudat mi s-a părut faptul că Nzouzi nu știa unde locuiește scriitorul. Dorin Dușciac însă m-a sfătuit să ies din curte, să traversez strada și să-l aștept acolo, la intrare în adevărata curte a lui „Soljenițin al României”.

Filip Ieronim: „Bine”

Blocul în care locuiește scriitorul se află chiar vizavi. După ce vine și Dorin, formez iarăși 17 la interfon. Pe ecran apare același nume: GOMA. Un bărbat își căuta de treabă dincolo de poarta încuiată, pentru că în Franța interfoanele nu sunt instalate la intrarea în bloc, ca în R. Moldova, ci la intrarea în curte. La rugămintea lui Dorin, acela ne deschide. Aud o voce în aparat și îmi simt visul împlinit. Mă uit cu mândrie la Dorin și pronunț: „Bună ziua, dle Goma!”. Mi se răspunde: „Sunt Filip, fiul lui Goma”. Nu contează, îmi spun, și adaug că „sunt jurnalist de la Chișinău și am venit să-mi fac o lansare de carte la Paris, și aș vrea foarte mult să văd cum se simte dl Paul Goma, inclusiv pentru că m-a rugat despre aceasta și Andrei Țurcanu”. „Bine”, zice Filip și închide.

Intrăm în curte, datorită omului care ne-a deschis poarta, urcăm niște scări lungi ca un calidor, în speranța că, din clipă în clipă, ne va ieși în întâmpinare Filip Ieronim. Sfârșitul scării e foarte sus și de aici, de jos, se pot vedea doar culorile curcubeului, în cazul în care apare curcubeul. Observăm o umbră și ne bucurăm, dar, cât ai clipi din ochi, vedem cum aleargă spre noi o femeie frumoasă, dar atât de grăbită, ca într-un jurnal intim. Ajungem pe un palier în aer liber și mergem în cerc pe lângă mai multe apartamente. Trec trei bărbați, pe care îi întrebăm într-un dinte: „Filip?”. „Bonjour”, răspund ei și, spre dezamăgirea noastră, își continuă drumul.

În așteptarea lui Filip…

Așteptăm câteva minute la o ușă cu numărul 15, dar nici țipenie de Filip… Camera de alături are numărul 18, iar ușa noastră cea de toate zilele, cu numărul 17, lipsea. Mă uit la Dorin și el se uită la mine, și zâmbim strâmb… Ne gândim să sunăm pe la alte uşi pentru a afla măcar ceva despre Paul Goma, dar nu ne deschide nimeni. Întrebăm de unul, de altul, care intră sau ies din curte, dacă ştiu unde locuieşte renumitul scriitor, însă nu aflăm nimic. Parisul e agitat şi grăbit, ca un muşuroi de furnici speriate.

Răspunsul este NU!

Propun să mai așteptăm, dacă Filip Ieronim ne-a spus „ bine”. Caut cu privirea spre ferestrele apartamentelor, sperând că voi observa de pe undeva, îndreptați spre noi, ochii și barba scriitorului, dar în afară de perdele nu văd nimic.

Peste o oră începe lansarea mea de carte. Dacă-l găsim pe Goma, nu știm ce vom face mai departe. Umblând de colo încoace, găsim un alt interfon, chiar lângă noi, la nu se știe care etaj, pentru că tot afară eram. Sun și-mi răspunde același Filip, de data asta iritat: „Ați venit, v-ați anunțat prezența, știind că veniți la un om bolnav. Deci, răspunsul este NU!”. Când încerc să-i lămuresc că nu avem niciun gând rău și că ne-am bucura de-ar ieși măcar el, ca să discutăm un pic, pricep că mă ascultă numai muțenia interfonului deconectat.

Interfonul de la intrarea în curtea lui Goma

Chișinăul ar trebui să se implice

Printre puținii oameni care au petrecut-o pe Ana-Maria Goma pe ultimul drum este și Alexandru Herlea, ex-ministru al Integrării Europene la București și președinte al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi din Paris, și soția acestuia. Nici el, ca și Andrei Țurcanu, nu a mai putut intra în contact cu Paul Goma după înmormântare… Discutând în fața mea cu Dorin Dușciac la telefon, fostul ministru se dă cu părerea că autoritățile de la Chișinău ar trebui să se implice, pentru a-i veni în ajutor lui Goma. Alți români de la Paris consideră că pompierii francezi ar trebui anunțați că scriitorul nu a fost văzut de mai mult de jumătate de an. Iar activistul civic Oleg Brega susține: „Goma n-a dispărut, e în apartamentul lui de la statul francez, supărat pe ambele patrii, bolnav, rămas doar cu fiul și cu cărțile”.

În capitala Franței plouă des, dar în acea zi a început să picure cerul tocmai în clipa în care noi coboram calidorul de scări spre ieșirea din „curtea așteptării”. Apropo, Parisul e plin de viață și pe el îl poți iubi oricât de murdar ar fi. La poartă, ieșind, văd o sumedenie de baikeri. Râsetele lor nu se leagă deloc cu starea în care ne aflăm noi, lăsând în spate tăcerea sinistră a unui om care gândește liber și care, din cauza curajului și a sincerității de care a dat dovadă, a avut de suferit toată viața…

P.S. Cu puțin timp înainte de apariția acestui articol, am discutat cu scriitoarea Mariana Sipoș, autoarea volumului „Destinul unui disident: PAUL GOMA” (Ed. Eikon, 2014). Ea ne-a spus că l-a vizitat ultima dată pe Goma în decembrie 2017 și că la el vine de două ori pe zi o asistentă medicală. „În calitate de refugiat politic, Goma beneficiază de toate asigurările acordate de sistemul de sănătate francez”, susține Mariana Sipoș. TIMPUL va reveni în curând cu un interviu despre Paul Goma, pe care ne-a promis că ni-l va acorda scriitoarea din România.

Paul Goma este născut la 2 octombrie 1935 în s. Mana, r-nul Orhei, într-o familie de învățători. După ocuparea Basarabiei de către ruși, familia s-a refugiat în România. În 1952, fiind elev și susținând cauza unor anticomuniști, Paul a fost exmatriculat de la un liceu din Sibiu, fiind reținut de Securitate. A absolvit alt liceu, continuându-și studiile la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu” din București. În 1956, este arestat pentru „tentativă de organizare de manifestație ostilă”, fiind condamnat la doi ani de închisoare. În 1977, după ce Radio Europa Liberă a difuzat un text de-al său, prin care cerea Guvernului României să respecte drepturile omului, Goma a fost permanent urmărit, arestat și bătut de Securitate. La 20 noiembrie 1977, el, soția sa și copilul au fost expulzați în Franța, unde au cerut azil politic și de unde Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București. Este autor al cunoscutelor volume: „Ostinato”, „Ușa noastră cea de toate zilele”, „Gherla”, „Culorile curcubeului ’77”, „Soldatul câinelui”, „Din calidor” (un roman despre copilăria sa la Mana) și multe altele. Tot în 1977 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România de către conducerea de atunci a instituției, din care făcea parte și Nicolae Manolescu, actualul președinte al Uniunii. În 1980, a refuzat propunerea președintelui François Mitterrand de a-i acorda cetățenia franceză.  

*Foto – Sandu Tarlev