Somnul opiniei publice

Timp de zece ani s-au acumulat atâtea probleme, încât ele nu vor mai putea fi lăsate pentru mai târziu: opinia publică nu va mai putea să se comporte ca struțul și să se prefacă în continuare că nu le observă. După zece ani de mers voinicesc înainte pe calea „independenței și reformelor” va trebui să ne oprim pentru o clipă-două, să ne așezăm calmi la marginea drumului, să ne uităm în urmă și să evaluăm corect cât am mers, cum am mers și încotro am mers.

Necesitatea unei largi discuții publice în aceste probleme vine nu din slăbiciunea noastră balcanică pentru vorbărie goală, nici chiar din nevoia de a identifica respectivele probleme, ci în primul rând din nevoia de a ne testa sănătatea spirituală și capacitatea noastră de a gândi economic și politic. Spun acest lucru fiindcă noi, timp de zece ani, nu am discutat public nicio problemă serioasă ce ține de locul nostru în istoria modernă, direcția în care se mișcă statul nostru, dumnezeul economic la care ne închinăm, doctrinele politice care ni se potrivesc sau nu.

Discuțiile politice în R. Moldova s-au încheiat la finele lui 1989. După adoptarea legislației lingvistice, spiritul polemic s-a ogoit și opinia publică a intrat într-o perioadă de stagnare, care mai continuă și astăzi. Polemicile publice au fost înlocuite cu demagogia partidelor care, după 1990, apăreau ca niște mutanți pe solul iradiat de ideologia comunistă a fostului regim. Hărțuiala zgomotoasă dintre partide a avut darul să ne anestezieze spiritul critic și noi am început să credem la modul serios că edificăm o societate democratică, în care circulă și se confruntă idei curente de opinii. În realitate, lucrurile se prezintă cu totul altfel: opinia publică, ca o broască țestoasă, s-a retras în carapacea ei, multe personalități care au idei și obraz s-au lăsat „la fund”, locul lor fiind ocupat de cete obraznice de guralivi subțirei la minte, dar groși de obraz. Aceștia s-au autointitulat drept noua „clasă politică”, și-au făcut loc cu coatele în Parlament și Guvern, au ridicat demagogia și politicianismul la nivel de religie națională, au intrat ca niște căpușe în trupul slăbit al Moldovei, și-au edificat un stat care să-i hrănească și să-i apere numai pe ei, iar în consecință ne-am ales cu ceea ce vedem: un stat supt de vlagă și impotent, o societate buimacă cu spiritul critic anihilat, o economie pusă pe butuci și peste toate acestea tronează, triumfal, așa-zisa „clasă politică”.

Redusă la muțenie totală, opinia publică nu-și mai pune întrebări. Ea nu mai participă la viața statului, dreptul de decizie fiind uzurpat, în exclusivitate, de „clasa politică”. Marile drame ale acestui deceniu au trecut cu mintea și cu sufletul opiniei publice: după Marea Adunare Națională care a aplaudat Declarația de Independență a R. Moldova, poporul s-a retras din discuțiile publice. Astfel, nici războiul din Transnistria, nici restaurarea comunistă adusă de agrarieni, nici pierderea integrității teritoriale și politice a statului și integrarea R. Moldova în CSI, nici cumplitul jaf național, numit „privatizare”, iar mai recent – nici continuarea federalizării prin crearea județului bulgăresc Taraclia, nici tentativele de schimbare a regimului politic ș.a.m.d. – nimic din toate acestea și încă multe altele n-au tulburat la modul serios opinia publică. Micile explozii isterice, ce se produc cu intermitențe, confirmă contrariul: în R. Moldova nu există opinie publică, iar spiritul critic doarme un somn de moarte. În asemenea condiții, „clasa politică” se simte ca găina la moară, ea este în afara controlului public, taie și spânzură după cum îi cășunează, simulează actul politic prin alegeri cumpărate pe bani, simulează actul legislativ adoptând legi de care nimeni nu ține seama, simulează actul economic, prin aprobarea de guverne care nu-i pot plăti cetățeanului salariul și pensia, simulează actul public printr-o mass-media aservită economic și politic ș.a.m.d. Totul este mimare, simulare, butaforie, simulacru.

Ca urmare, statul și-a pierdut destinația lui primordială, cea de a-l proteja pe cetățean, și s-a transformat într-o piscină cu apă întremătoare în care înoată „clasa politică” aflată „la guvernare”. Pe de o parte – o populație adusă, demențial, în pragul unei catastrofe umanitare, pe de altă parte – o „clasă politică” cu fizionomia dospindă de ozânză, iar încă pe de altă parte – o opinie publică atrofiată de zece ani de zile.
Dar odată și odată această opinie publică va trebui să se trezească. Și atunci șocul va fi extraordinar de dureros. Până la urmă, trezindu-se, această opinie publică va trebui să realizeze că, în timpul cât ea a adormit, în R. Moldova s-au întâmplat multe lucruri tragice, cel mai tragic fiind că ea, „țărișcoruța” noastră, a rămas de căruța istoriei din pricina „țărișcoriceilor” care formează „clasa ei politică”. Europa ne-a fluturat cu băsmăluța pe Internet, iar noi stăm la marginea istoriei și a civilizației, scotocind prin străistuță fluierașul cu care să-i mai zicem o doină de înstrăinare. Spiritul public, atâta cât a mai rămas, este terorizat de curente de idei găunoase, începând de la „centrismul” unsuros, fără culoare națională, care se varsă, gâlgâind, în apele gândirii rusești, și terminând cu pășunismul cleios și miorlăiala pseudonațională după zilele de aur ale scripturilor române.

Dacă vom ține-o tot așa mai departe, dacă nu vom face un efort de conștiință și mentalitate, dacă nu vom începe, de urgență, să numărăm bobocii pe care i-am scos în acești zece ani, într-un cuvânt – dacă nu vom identifica locul nostru în istorie și drumul pe care trebuie să mergem spre el, șansele noastre de supraviețuire sunt incerte. Ca să nu ajungem la aceasta, trebuie să ne trezim din somn. Dacă nu am dorit să ne trezim la îndemnul „Deșteaptă-te, române!”, de ce nu reacționăm nici la îndemnul „Treziți-vă, moldoveni”?

Fragment din cartea „Ochiul lui Esop”, 2000