Sportul în regimul totalitar sovietic (I)

Pentru a fi cu adevărat util din acest punct de vedere, m-am gândit să vă prezint acest aspect în două dimensiuni. Una va fi legată de analiza trăsăturilor generale ale sportului în regimul totalitar sovietic, iar cealaltă va fi axată pe evoluţia sportului moldovenesc în cadrul Uniunii Sovietice.
Sportul sovietic a fost un colos în lumea sportului mondial, lăsând amintiri, nume şi performanţe mari, în varii probe sportive, care cu greu vor putea fi eclipsate sau uitate vreodată. Considerat a fi „moştenirea de aur” a perioadei sovietice datorită acestor performanţe, dar şi infrastructurii dezvoltate şi metodologiei performante de pregătire, sportul a generat unul din miturile fundamentale ale „unităţii şi prieteniei poporului sovietic”. A. Sineavski, unul din cei care au lansat sintagma de „civilizaţie sovietică”, spune că sportul, alături de „tehnicism, evidenţă şi control”, a fost unul din cele mai importante elemente care alcătuiau modul de viaţă sovietic. Dincolo de această dimensiune „instrumentalistă” a sportului sovietic, evoluţia sa a fost marcată de numeroase contradicţii, ambiguităţi şi anormalităţi, specifice în totalitate unor societăţi marcate de comunism.
Pentru o perioadă de şaptezeci de ani la conducerea URSS-ului a fost partidul comunist, înarmat cu ideologia marxist-leninistă, care a supravegheat fiecare aspect al activităţii din interiorul statului și a folosit un sistem economic bazat pe controlul asupra mijloacelor de producţie şi planificare centralizată. Sistemul sportiv sovietic, ca parte a sistemului totalitar, a împărtăşit aceleaşi forme de organizare specifice altor forme de activitate socială: conducere administrativă centralizată, susţinere financiară exclusivă din partea statului şi influenţa ideologiei asupra activităţii sportive. Noul stat sovietic, de la începuturi, a realizat importanţa sportului pentru educaţia ideologică a tinerei generaţii, decretând încă în anul 1918 ca „…sportul să fie trecut de la operaţionarea sa independentă, sub auspiciile şi controlul Partidului Bolşevic, Komsomolului, sindicatelor şi Armatei Roşii”.

Deşi în perioada interbelică de importanţa sportului pentru propagandă au profitat mai mult fascismul italian şi nazismul german (mai ales în timpul Olimpiadei de la Berlin din 1936), potrivit lui M. Prezumenşikov, anume în totalitarismul sovietic, controlul statului asupra sportului a atins perfecţiunea.

Activitatea sportivă în URSS era strict centralizată, iar responsabil de administrarea sa era Comitetul Unional pentru Cultură Fizică şi Sport, creat în 1936, care, la rândul său, avea echivalent în toate republicile unionale. Sportul lua amploare cu fiecare an, căpătând caracter de masă – sportivii sovietici, la fel ca şi toţi cetăţenii, erau antrenaţi pentru „conştientizarea şi prevenirea pericolului unui atac din partea statelor capitaliste”, devenind o formă suplimentară de apărare a patriei. Reprezentativ pentru redarea acestui spirit este versul lui V. Maiakovski „muşchii, respiraţia şi corpul antrenează-i cu folos pentru militărie”.

Masificarea sportului, ca instrument al ideologizării, s-a făcut în mare parte, prin crearea asociaţiilor sportive unionale: „Kolhoznicul” (asociaţia lucrătorilor din mediul rural), „Dinamo” (asociaţia Ministerului de Interne, creată pe 18 aprilie 1923 la ordinul lui Felix Dzerjinski), „Burevestnik” (asociaţia sportivă a studenţilor), „Rezervele de Muncă”, „Locomotiv” (Căile Ferate), „Spartak” (asociaţia din sfera serviciilor), „Medic”, „Pişcevik” (lucrătorii din industria alimentară), în total 64 de asociaţii sportive „benevole”, care înregimentau peste 50 milioane de oameni. Toate aceste asociaţii erau organizate pe principiul piramidal în republicile unionale şi desfăşurau activităţi sportive, sociale şi propagandistice, care culminau în jocuri unionale ale asociaţiei.

După cel de-al Doilea Război Mondial, în condiţiile Războiului Rece, sportul sovietic a suferit o schimbare profundă în strategiile regimului sovietic, care-i explică ascensiunea fulminantă. Confruntarea cu SUA şi lumea occidentală a dus la angajarea serioasă a sportului ca „instrument” pentru demonstrarea „superiorităţii” politice şi ideologice a modelului comunist de dezvoltare. În aceste circumstanţe a fost imprimată o orientare spre performanţa sportivă, iar punctul de pornire l-a constituit decizia Consiliului de Miniştri ai URSS din 1947 „Privind măsurile de îmbunătăţire a rezultatelor tehnico-sportive ale atleţilor sovietici”. Din acel moment, medaliile atleţilor sovietici pe arenele sportive erau menite să menţină şi să dezvolte mitul sovietic privind „superioritatea sistemului sovietic”, considerat a fi principalul generator al acestor performanţe.

Cei care s-au ocupat îndeaproape de relaţia dintre politică şi sport au sesizat că formele de intervenţie a statului în activitatea sportivă variază în funcţie de tipologia acestuia. Din cauza forţei mediatice şi simbolistice, dar şi a resurselor sociale de care dispune, sportul poate fi folosit ca instrument în politica naţională pentru a realiza anumite politici practice (coeziune, integrare, sănătate etc.). Sportul poate contribui la menţinerea ordinii și promovarea prestigiului unui grup. De asemenea, să stabilească o solidaritate socială între membri, să întărească ideologia politică şi să legitimeze anumite regimuri politice sau lideri.

Deşi, în principiu, toate statele folosesc sportul în acest sens, anume în regimurile autoritare şi totalitare, „instrumentalizarea” sportului s-a produs în exclusivitate pentru afirmarea sistemului şi etalarea superiorităţii.

Sportivii sovietici, ca indivizi sociali, de cele mai multe ori, puţin contau pe aceste strategii ale regimului totalitar. Cu excepţia unor personalităţi marcante, alese pentru a fi prezentate drept model propagandistic, majoritatea sportivilor ajungeau într-o sărăcie lucie, bolnavi, marginalizaţi, incapabili de a se integra social, pentru că reperele sportului sovietic erau determinate de competiţia pentru imagine, şi nu de punerea în concordanţă a valorii sportive cu cea a posibilităţilor de reproducere socială sau materială. Legea din 25 februarie 1972 „Privind unele manifestări nesănătoase din unele sporturi, în special din fotbal” avea ca intenţie clară stoparea şi contracararea oricăror încercări de a face posibilă remunerarea financiară care venea din sport. Mai ales asta se referea la sportivii de top care aveau posibilitatea de a participa la competiţii majore, unde se plăteau sume fabuloase. Asta fără a mai vorbi despre imposibilitatea de a pleca liber în exterior, pentru a-şi redimensiona sportiv şi existenţial viaţa.

Mai mult decât atât, sportivii puteau uşor pierde în orice moment toate beneficiile, medaliile şi titlurile, dacă deveneau indezirabili pentru sistem. În contextul Marii Terori staliniste, fraţii Starostin (Alexandru, Andrei şi Nicolai), cunoscuţi fotbalişti din perioada interbelică, au fost represaţi şi lipsiți de titlul de Maestru Emerit al Sportului (reabilitaţi în 1955). Din cauza înfrângerii în faţa echipei Iugoslaviei în finala JO din 1952, antrenorul B. Arkadiev şi doi jucători, V. Nikolaev şi K. Beskov, au fost privați de toate titlurile sportive şi marginalizaţi competiţional. Înfrângerea a fost considerată inacceptabilă de Stalin în condiţiile confruntării ideologice dintre URSS şi Iugoslavia.

Raţionamentele ideologice, politice şi militare au lovit profund în esenţa sportului sovietic, care prin natura sa este în general o activitate socială apolitică, menită să apropie oameni şi societăţi, să dezvolte personalități libere și integre, oferind beneficii materiale şi sociale din performanţe, efort şi talent. Imposibilitatea circulaţiei în exterior, absenţa libertăţii schimbului de idei, a liberei exprimări la nivelul valorii şi al meritului real constituie fără îndoială cele mai nocive elemente ale sistemului sportiv sovietic. Cum a funcţionat sportul moldovenesc în aceste circumstanţe, vom vedea în prezentarea următoare.