Sunt româncă şi nici zece „voronini” nu mă pot convinge de altceva

Se consideră cea mai norocoasă femeie din lume, însă, având în vedere că războiul e doar la câţiva kilometri de graniță, tot ce îşi doreşte acum e ca familia ei, și nu doar, să nu treacă prin această oroare așa cum a trăit-o ea. „Războiul mi-a luat tata, soţul, fratele, unchiul şi vărul, iar vremurile grele de după război – primul copil”, spune bătrâna cu lacrimi în ochi.

Trecută prin război, foamete, dar şi prin ciuma roşie a comunismului, vrea să-şi trăiască bătrâneţile în tihnă, fără tovarăşii ruşi la ea în ţară. „De trei ori a trecut frontul peste noi. Pe femeile din sat, că bărbaţii erau la front, le obligau să sape tranşee. Puteai, nu puteai, nimeni nu te întreba – îţi dădeau lopata, târnăcopul sau hârleţul şi – sapă! Toată ziua urlau la noi – „Săpaţi, că vin fasciştii!”, așa ne spuneau”, îşi aduce aminte Olimpia Popescu.

Bătrâna încă înghite cu noduri când vorbeşte despre foametea din `46 – `47 şi vieţile spulberate de această nenorocire. „Mureau câte 10-15 oameni pe zi. Pe mine nu m-au scuturat, pentru că atunci când veneau să colecteze grânele de la casele oamenilor, noi am fugit în pădure. Însă, înainte de asta, am pus pleavă deasupra arnăutului, orzului, grâului, secarei şi aşa am scăpat cu câteva kilograme de făină. Apoi, cu ceea ce am salvat, coceam turte şi împărțeam la oameni. Soacra mea se ducea la fiică-sa să o salveze, iar eu – la mama, care era cu fraţii mei mai mici și nu aveau ce mânca. Le dădeam câte o bucățică, că, dacă mâncau mai mult, mureau”, spune bătrâna. Sora ei cea mai mică, Natalia, în vârstă de 71 de ani, a mărturisit că, deseori, îşi aduce aminte cum primăverile mânca mult buruian și că lelița Olimpia a salvat-o de multe ori de la moarte.

Nu banul avea valoare, ci pâinea

Totodată, bătrâna Olimpia nu poate uita că oamenii morți erau îngropaţi în gropi comune, iar cei rămași vii nici nu aveau puteri să le sape gropile. „Pentru o mână de făină, groparii dezbrăcau chiar și morții de haine. Apoi femeile groparilor vindeau hainele celor plecați dintre noi la târg. Cu foametea a fost mai rău ca la front. Atunci, nu banul avea valoare, ci pâinea”, își amintește femeia.

Bătrâna ştie cu ce se mănâncă foametea şi războiul, iar de ruşi nici nu vrea să audă. „Străbunicii mei sunt din România. Erau mocani, numele meu de fată e Mocanu. Părinții îmi povesteau cum au venit cu turmele de oi pe pământurile de după Prut de Blagoveștenie (Bunavestire). Aveau multe hectare de pământ. Nimeni nu avea harbuji (pepeni verzi) cum aveau mocanii”, mărturiseşte bătrâna cu mândrie. Ba mai mult, Olimpia susține că nici vremurile grele, nici sovieticii nu au putut-o converti şi va rămâne româncă până în măduva oaselor până la moarte. „Eu sunt româncă și nici zece „voronini” nu mă pot convinge de altceva”, zice cu convingere Olimpia Popescu. De altfel, nici până în prezent, bătrâna nu ştie limba rusă, pentru că, spune ea, nu are nevoie de „limba tovarășilor”. „Eu vorbesc româna, iar copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor mei le-am spus poveşti în română toată viaţa mea”, relatează bătrâna.

„Câte un nepot și strănepot, în fiecare țară a lumii”

După război și foamete, Olimpia și-a întemeiat o altă familie și a adus pe lume nouă copii. Iar dacă copiii sunt în ţară, nepoţii şi strănepoţii sunt în lumea mare. „Am câte un nepot şi strănepot în fiecare ţară a lumii”, spune ea glumind. Stră-străbunica speră să-şi cunoască cât mai curând cei doi stră-strănepoţi.

Mai mult, bătrâna nu înţelege de ce lumea se plânge atât de viaţă, când este atâta mâncare şi oricine poate munci. „Criză e atunci când nu poți munci. Munciți, și veți avea o viață îmbelșugată și veți trece peste toate. E păcat să te plângi”, mărturisește femeia.

Iar ca oamenii să nu uite ororile trecutului, dar şi tradiţiile frumoase din timpul şezătorilor sau horelor, Olimpia Popescu a participat activ la înfiinţarea Muzeului satului Tartaul, Cantemir, donând diverse piese din timpul vieţii sale. „Toate plugurile, jugurile, proţapul, talaghirul (n.red. – frână, în formă de talpă de lemn sau de fier), cu care am lucrat odată, pe câmp, sunt în muzeul satului. Dar am dăruit muzeului şi un covor din 1904, o faţă de masă brodată şi multe alte obiecte lucrate manual în timpul șezătorilor”, zice Olimpia Popescu.