Svetlana Alexa: „Nu contează ţara, ci omul care ne face fericite”
– Svetlana, cum e să fii femeie exotică într-o ţară exotică?
– Nu sunt singura. Şi-apoi, ce înseamnă o femeie exotică în Bali? O femeie foarte obişnuită, doar că având pielea albă, care a reuşit lucruri pe care, de fapt, în Europa le reuşesc mai toate femeile şi care, într-un final, a poposit la ei pe insulă. Toate acestea le par deosebite pentru că majoritatea locuitorilor insulei nu au ieşit niciodată de acolo şi nici nu tind să o facă. Iar atunci când văd un străin se gândesc sau la faptul că are bani, sau că este mai elevat.
– Se spune totuşi că omul e întâlnit după haină, dar petrecut după minte. În Bali e la fel sau pielea albă îţi asigură apartenenţa la o castă aparte?
– Prima impresie contează şi în Bali. Dar sigur că urmează nişte filtre şi se întâmplă şi să fii dat jos de pe podium. Eu am avut noroc să nu dezamăgesc şi chiar mi s-a spus uneori că sunt la fel ca ei, că am o inimă de balinez…
– Ai întâlnit acolo pe cineva care ştia ce şi unde este Moldova?
– Majoritatea habar nu au. Dar odată, când deja mă pregăteam să-i explic unui poliţist cu ce se mănâncă Moldova, acesta a întrebat: „Chişinău?”. N-am mai putut înţelege de unde ştie. Altă dată, un turist german care se oprise la hotel m-a întrebat dacă sunt din Rusia. I-am răspuns că sunt din Copanca, r-nul Căuşeni, şi el mi-a zis să mă mândresc cu faptul că vin din Moldova.
– În ce constă activitatea ta acolo şi cum ai ajuns tocmai la capătul lumii?
– Am simţit că vreau să fac altceva încă pe când lucram în Germania. Chiar dacă e o ţară civilizată şi chiar dacă vorbesc germana. Dar nu era ţara mea… Am început să caut în internet, să trimit CV-uri şi prima ofertă realistă a venit din Goa, India, unde se căutau vorbitori de engleză, germană şi rusă. Dar a durat până să batem palma şi… a apărut Indonezia. Viza am luat-o foarte uşor, de parcă mă aştepta de mult. Se vede că aşa a fost să fie.
– Nu ţi-a fost frică? Sau deja erai obişnuită cu drumurile, cu schimbările?
– Eram obişnuită, dar aceasta chiar a fost o schimbare mare, inclusiv din cauza distanţei. Prietenii mă felicitau, îmi ziceau că o să stau într-un loc de vis, dar la mine în cap existau doar zeci de vulcani activi şi atacuri teroriste. Şi totuşi, am plecat. Iniţial am lucrat la o companie. Integrarea a decurs destul de armonios. Apoi, am căutat soluţii ca să-mi extind viza socială cu care venisem încolo – îmi dădeam seama că vreau să mai rămân, chiar dacă nu-mi puteam explica din ce motiv anume, pentru că nu poţi compara o ţară ca Indonezia cu Germania sau Belgia. M-am angajat ca manager relaţii clientelă, doar pentru un sezon, la unul dintre hoteluri. Între timp, am trimis CV-ul pe la alte hoteluri şi şcoli. Şi am fost invitată să predau engleza la o şcoală privată. Peste o săptămână am fost sunată şi de la „Discovery Kartika Plaza Hotel”, unde lucrez acum. Am acceptat, pentru că mi se oferea un salariu mai mare – în Indonezia, ca şi aici, profesorii nu sunt cel mai bine plătiţi. Dar am negociat să-mi păstrez şi serviciul la şcoală. Astfel, timp de doi ani, dimineaţa munceam la şcoală, iar de la 17.00 până la 23.00 – la hotel. Dimineaţa eram profesoară, iar seara aveam grijă să-i întâlnesc pe turiştii vorbitori de rusă, să le explic despre facilităţile şi ofertele hotelului. Au fost doi ani fără nicio zi liberă. Dar nu era ceva deosebit pentru mine, acelaşi ritm îl aveam şi acasă. Totuşi, peste doi ani, urmare a creşterii fluxului de turişti, a trebuit să renunţ la şcoală în favoarea hotelului.
– Şcoala de acolo îţi amintea de cea din Moldova?
– Nu am avut probleme de disciplină nici într-o ţară, nici în alta. Am avut elevi şi studenţi de diferite vârste şi cu fiecare am găsit limbaj comun. Copiii din Indonezia sunt, poate, cu un orizont ceva mai îngust, dar au un respect faţă de profesor care aici se pierde. Însăşi adresarea faţă de persoană e alta.
– Şi totuşi, am înţeles că nu te-ai rupt total de învăţământ…
– „Atunci când nu poţi face ceea ce vrei, fă ceea ce poţi”, am citit cândva într-o carte. Industria hotelieră nu mă reprezintă pe deplin, căci nu am în mine „miezul” de afaceristă. Eu ştiu să predau. De aceea, am luat un certificat internaţional de predare a limbii engleze – cu nota maximă la „predare”, apropo, şi cu 47 de puncte din cele 50 posibile per total -, după care am deschis un Centru de limbi. Predau engleza, germana, rusa şi chiar româna. Iniţial, mulţi asociau româna cu rusa – şi eu am început cursul cu explicaţia că acestea sunt limbi diferite. Unii şi-au adus aminte atunci de Nadia Comăneci… Iar la sfârşit le-am pus un cântec al formaţiei O-Zone şi lucrurile s-au limpezit pentru toţi – O-Zone chiar ne-a dus faima în lume!
– E ceva ce nu-ţi place în Indonezia?
– La fiecare pas eşti tras de mânecă şi întrebat dacă nu ai nevoie de transport sau de masaj. Şi eşti nevoită să fii puţin mai dură şi să le spui că lucrezi aici, că nu vinzi sau cumperi nimic. Te salvează faptul că le răspunzi în limba lor.
– Viaţa ta a fost nebunie sau curaj?
– Nu cred că a fost nebunie – sunt Balanţă şi cântăresc bine fiecare pas -, poate mai curând curaj. Am plecat din Moldova, deoarece aveam impresia că nu mai evoluez ca profesoară. Îmi era frică să nu mă banalizez de tot în doi-trei ani… Poate că am fost influenţată şi de faptul că lumea pleacă, face un ban, se realizează. În plus, toţi cei cu care am vorbit în acea perioadă m-au încurajat la schimbare – pentru că, spuneau ei, să revin voi putea oricând.
– Mai este valabilă ideea revenirii oricând?
– S-a estompat cumva de când mi-am pierdut părinţii. Când sunt în Bali şi vine timpul să-mi fac bagajele pentru vacanţa în Moldova, realizez că m-am obişnuit acolo şi că aici nu prea mai am la ce mă întoarce. Cel mai mare dor de casă l-am simţit când eram la liceu la Baia Mare – atunci am plecat pentru prima dată din Moldova. Mânată de acest dor, am venit să fac facultatea la Chişinău. Cred că de pe atunci eram „nestatornică” – am intrat la Facultatea de Psihopedagogie, iar peste un an am abandonat-o pentru Limbi Străine.
– De la mii de kilometri, noi ne imaginăm insulele exotice ca în celebrul cântec din copilăria noastră – „Chunga Changa, bine-i să trăieşti”. Aşa e?
– E un fel de „Chunga Changa” acolo. Viaţa e veselă, lumea nu se stresează. Deşi, preţurile sunt cu multe zerouri, iar medicina devine brusc mai scumpă dacă ai pielea albă. Iar cât priveşte mâncarea, poţi să mergi într-un restaurant scump, dar poţi să mănânci orez şi puţină carne într-o frunză de cocos, care nu costă mai mult de un dolar. Când vin acasă, realizez că mai am reacţii tipice poporului nostru, mai ales când merg în microbuz şi se frânează brusc. Dar acolo sunt alta, mai calmă – aşa e toată lumea şi rişti să nu fii înţeleasă dacă te agiţi prea mult. Poate că acest calm vine din religie… Astfel, chiar dacă oamenii stau blocaţi în trafic, nu se enervează, aşteaptă cu un fel de resemnare înţeleaptă. Şi pauza de masă e sfântă, nu te deranjează nimeni.
– Deci, e adevărată povestea din „Mănâncă. Roagă-te. Iubeşte”?! Bali într-adevăr este locul unde îşi pot găsi liniştea sufletele zbuciumate?
– Cred că liniştea interioară depinde de fiecare dintre noi. Eu fac dansuri latino, yoga, dar când ajung să meditez, nu reuşesc. Nu-mi pot alunga gândurile din cap – aşa sunt eu, neliniştită. Apropo de carte, am fost şi eu la vraciul care a marcat destinul lui Liz Gilbert. Mi-a părut că e un şmecher :).
– Ai o viziune despre viitorul tău şi locul unde se va statornici acest viitor?
– Mă gândesc deseori la noţiunea de avion, care e o invenţie nemaipomenită – azi eşti aici, mâine la mii de kilometri. Probabil că n-ar fi patriotic să spun că nu mă văd în Moldova, dar mă văd acolo unde aş fi împlinită ca femeie, aş avea o familie. Deci, nu e vorba de ţară, ci de omul care ne face fericite.
– Noi îţi dorim să găseşti şi locul, şi omul. Şi… aşteaptă-ne în Indonezia!
Timpul. Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!