(TEATRU) Întoarcerea acasă a Nicoletei Esinencu

Poetică și acută, dramaturgia Nicoletei Esinencu e cea a unei iubiri neîmpărtășite – iar scriitoarei i-au trebuit aproape zece ani și un lung periplu prin Europa Occidentală pentru a se întoarce acasă.

Prima întrebare – cea clasică: tu cum ai început să scrii teatru?
De obicei, scriitorii au povești frumoase despre cum au început să scrie, cît de îndrăgostiți erau de teatru etc. Istoria mea e mult mai banală și caracteristică societății în care am crescut. Eram un copil problematic, iar părinții mei nu știau ce-aș putea face în viață, după ce-am făcut un an de drept economic la Colegiul Informatic și am înțeles că nu e ceva la care aș putea ajunge să mă pricep. „Pilele“ lui tata erau la Facultatea de Artă, în acel an s-a deschis o secție de Dramaturgie, iar tata m-a întrebat dacă aș vrea să mă înscriu. Și așa am început să scriu. Îmi place să spun povestea asta fiindcă explică multe despre cum se întîmplă lucrurile într-o societate precum cea moldovenească. Am început să fac dramaturgie pe pile. Că am devenit scriitoare pe parcurs, asta e altceva.

„Ai 10 ani/ Şi ştii să desfaci automatul Kalaşnikov în 3 minute/ Şi după să-l strîngi la loc// Ai 10 ani/ Şi ştii să-ţi pui masca antigaz în 0,01 secunde/ Şi mai ştii că…“
Scris în perioada „crizei gazului“ din 2008, cînd oprirea furnizării de gaze rusești prin Ucraina a înghețat Estul Europei și o parte din Occident, Antidót exploata, prin metafora mutabilă a gazului (mască de gaze, gaz lacrimogen etc.), o continuitate a relaţiilor, chiar dacă mereu remodelate, dintre stat şi cetăţean, dintre sistem şi individ. În spatele temei intoxicării (cu gaz şi informaţională), Nicoleta Esinencu explora, în spectacol, diversificarea formelor de supraveghere și manipularea social-comunitară.
Antidót, comisionat de Goethe Institut ca parte a proiectului european „After the Fall“, ce marca 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, nu a fost primul text pe care Nicoleta Esinencu și l-a pus singură în scenă (în decembrie 2008). A fost, însă, primul reprezentat de mai multe ori (Tzaptzarap, la Iași, în România, Zuckerfrei, la Stuttgart, etc. au fost jucate ocazional în cadrul unor proiecte punctuale) și cel dintîi cu premiera în Republica Moldova. Antidót s-a jucat la Chișinău în spațiul unei galerii de artă (ceea ce spune multe despre absența spațiilor alternative de spectacol, la acea dată, în capitala Moldovei), fiind „produs“ de METT (Mobile European Trailer Theatre), un grup informal alcătuit, în jurul Nicoletei Esinencu, din actori şi artişti vizuali moldoveni, cu care Esinencu lucra în acea perioadă. O practică destul de curentă printre autorii dramatici contemporani, punerea în scenă a propriilor texte face parte, la Esinencu, dintr-o revoltă conceptuală programată.

Ce s-a schimbat în felul în care privești dramaturgia și în felul în care scrii de la Fuck you, Eu.ro.Pa! la Dragă Moldova, putem să ne pupăm puțin de tot?
Foarte mult. Chiar și între A șaptea kafana, prima mea piesă, scrisă împreună cu Du­mitru Crudu și Mihai Fusu, și Fuck you… a fost o schimbare radicală, odată cu rezidența de la Stuttgart, care a reprezentat prima mea ședere de mai lungă durată în afara Moldovei și o posibilitate de a vedea Mol­dova din afară. De a trăi într-o societate care mi-era cu totul necunoscută. Acel moment a avut un impact puternic asupra mea, și așa am decis să scriu Fuck you, Eu.ro.Pa!, schimbîndu-mi total modul de a face și de a privi teatrul.
Restul a fost un proces de maturizare, pentru că a fi rebel e un aspect, a fi conștient și a încerca să mergi mai departe este altceva. Aș da exemplul spectacolului Clear History: pentru mine, e o încercare de a înțelege ce se întîmplă, de a-ți asuma o istorie, de a trece peste greșelile făcute, de a vorbi despre tabuurile unei societăți. Între Fuck you… și Dragă Moldova…, eu văd o maturizare „pozitivă“, o atitudine mult mai asumată, din care nu dispare spiritul rebel, totuși.

O trecere, deci, de la teatrul unei revolte personale la teatrul unei responsabilități sociale.
Dar un teatru care rămîne revoltat.

„Da’ tu ştii că ucraineni îs de 2 ori mai mulţi decît ruşi în ţara asta/ Iată de unde vine adevărata problemă./ De la haholi, doar că nimeni nu ştie de asta./ Cu ruşii e altă treabă/ Noi trebuie să le arătăm ruşilor că ei sînt/ alcoolici/ Puşcăriaşi/ Impotenţi/ Sălbatici/ Debili/ Şi în cele din urmă ruşii vor dispărea/ Vor pleca.“
Deși toate textele ei utilizau tehnici de documentare, manipulînd artistic informații din media, laitmotive sociale, materiale de arhivă etc., radical.md (iunie 2008, prezentat la Hebbel am Ufer, Berlin, în cadrul programului „Moldova Camping“) a fost primul integral verbatim: tot ceea ce cei trei actori rosteau pe scenă provenea din conversaţii reale purtate pe forumuri de Internet cu aplecări naționalist-xenofobe (deși bazată pe interviuri, piesa de debut, colectivă – scrisă împreună cu Dumitru Crudu și Mihai Fusu –, a Nicoletei Esinencu despre traficul de femei, A șaptea kafana, presupunea o rescriere a istoriilor inițiale). În spectacol, convenția nu era, însă, cea a chat-ului, ci a unei ieșiri la iarbă verde a unui grup de prieteni, care fac frigărui (șașlîc), vorbesc și se filmează domestic.
radical.md era și prima piesă scrisă de autoare și jucată în „moldovenește“, o „limbă a străzii“ interzisă pe scenă și în școala de teatru ca fiind impură în raport cu aspirațiile identitare românești ale mainstreamului intelectual de la Chișinău, iar mîncarea (cel puțin ca referință textuală) se dovedea un laitmotiv al scriiturii Nicoletei Esinencu (începînd cu Fuck you…, dar și în Mame fără pizdă).
Recent, și Dragă Moldova, putem să ne pupăm puțin de tot – în care Nicoleta Esinencu se simțea deja confortabil în libera alternare a tuturor variantelor lingvistice din viața cotidiană moldovenească, de la rusă la română – avea să presupună pregătirea pe scenă a unui fel de mîncare specific local și definitoriu pentru identitatea socială a „personajelor“ – borșul roșu (de sfeclă roșie).

E vreo diferență, acum, în felul în care textele și spectacolele tale, cu tematica lor asumat locală, sînt percepute în străinătate?
În ce privește publicul, nu fac mare diferență între cei care văd spectacolele mele la Chișinău și cei care le văd în străinătate, nu mi se pare că vorbesc despre lucruri pe care străinii nu le-ar putea înțelege. Aș face o diferență între spectatorii și cititorii de specialitate – în Moldova n-am prea avut parte de discuții de profunzimea celor din străinătate. Iar discuțiile sînt importante pentru orice artist.

Te-ai revendica de la o anume estetică, te-ai încadra în anumite direcții ale teatrului european? Ai da un nume genului de teatru pe care-l faci?
Nu m-am întrebat niciodată, nu-mi place să privesc lucrurile din această perspectivă, pentru mine întotdeauna a contat de ce scriu, de ce mă preocupă astăzi această temă, de ce și pentru cine vorbesc astăzi despre această problemă – și niciodată nivelul estetic sau genealogiile artistice. Cît timp există Teatru-Spălătorie, mă interesează să vorbesc publicului din Chișinău, ceea ce acum cinci ani mi se părea imposibil. Poate că era o frustrare, dar îmi amintesc precis cum îmi petreceam mult mai mult timp în străinătate și deja mă resemnasem, credeam cînd mi se spunea, în Occident, că scriitorii estici sînt mai cunoscuți în afara țării lor decît în patria lor și că Occidentul mă va aduce înapoi acasă. Credeam că nu pot face nimic concret pentru asta – pînă cînd mi-am dat seama că nu se va întîmpla nimic atîta vreme cît eu singură nu fac să se întîmple.

„şi fugi la mama/ şi începi să-i povesteşti/ că azi poliţistul de sector/ ţi-a băgat limba în gură/ şi mîna în chiloţi/ cînd te-a prins că furai cireşe/ şi mama îţi arde o palmă/ şi cînd o să-ţi mai ard una o să-ţi sarî / toţi mucii pe pereţi/ îţi zice/ să furi cireşe?/ unde s-a mai văzut una ca asta?/ ce noi nu avem cireşe acasă?“
La alegerile din Republica Moldova din primăvara anului 2009, Partidul Comunist a repurtat o victorie extrem de contestată, care a dus, la începutul lunii aprilie, la ample manifestații la Chișinău. Ele aveau să culmineze, pe 7 aprilie, cu momente extrem de violente, incendierea și vandalizarea clădirii Parla­mentului, intervenția agresivă a poliției, arestări în masă și avertizări amenințătoare ale premierului comunist Zinaida Greceanîi împotriva unor posibile proteste ulterioare. 7 aprilie a însemnat, însă, sfîrșitul guvernării comuniste: alegerile au fost repetate, iar scrutinul a fost cîștigat de ampla Alianță pentru Europa (de dreapta).

Primăvara lui 2009 și noul context politic, cu speranțele lui de schimbare, au însemnat și revenirea Nicoletei Esinencu la Chișinău: pentru început, a refăcut Mame fără pizdă (un performance creat inițial în 2007 pentru expoziția Europe en devenir de la Centre Culturel Suisse de la Paris), un monospectacol despre presiunile identitare presupuse de condiția feminină în Moldova.

„Poţi să scoţi o sută de mii de oameni în stradă/ Să dai foc parlamentului în faţa lor să dai foc/ Şi pe deasupra/ să-i faci să creadă că ei au dat foc/ Şi pe deasupra/ să-i faci fericiţi că ei au dat foc.“
Primul text scris și pus în scenă de Nicoleta Esinencu exclusiv pentru a fi jucat la Chișinău, Footage, a avut drept temă tot evenimentele din 7 aprilie 2009 – schimbările politice din Republica Moldova generînd și efecte colaterale în plan teatral: apariția unui spațiu performativ alternativ, Club 513. În scenă, trei actori şi trei televizoare: impasibil, pe fundal curgea programul live al postului public Moldova1. Din nou, Footage era un spectacol despre manipulare (media și politică), evenimentele de pe 7 aprilie fiind ocultate de producția de mituri de autolegitimare servindu-i, pe rînd, pe toți cei implicați ideologic, dar nu și pe participanții direct (de pe malul acesta al Prutului, situația deconstruită de Esinencu rezonează cu tema, niciodată tratată dramatic într-o formulă convingătoare, a „confiscării Revoluției“).

Ca și Mame fără pizdă, Footage se juca într-un bar – dar această inițiativă (de a juca teatru într-un astfel de spațiu), inspirată (spun autorii ei) de Teatrul LUNI de la Green Hours și lansată de regizorul Mihai Fusu (coautor la A șaptea kafana), a avut o viață scurtă. A fost totuși un experiment care a făcut posibilă, pentru Nicoleta Esinencu și artiștii cu care lucrează, asumarea ideii unei scene proprii și a întoarcerii acasă. Scena avea să se numească Teatru-Spălătorie (lansat în 2010, un spațiu cu două săli, funcționînd și ca bar, în subsolul Spălătoriei Nufărul de pe str. Mihai Eminescu din Chișinău; pe aceeași stradă, cîteva numere mai sus, se află clădirea Teatrului Național).

Care e contextul în care funcționează, artistic, Teatru-Spălătorie?
E greu de vorbit despre un context artistic articulat la Chișinău. Există K:SAK, Centrul Soros pentru Artă Contemporană, care din păcate n-are o mare ieșire la public, și alte spații foarte mici de artă vizuală, în general necunoscute unui public mai larg. Mai apoi acele moșteniri ale Uniunii Sovietice numite uniuni de creație de tot felul, care în principiu nu prea ne interesează. Nu se întîmplă mare lucru la Chișinău, de-asta a și fost important pentru noi să încercăm să lansăm și să păstrăm spațiul pentru un public obișnuit, nu doar pentru oamenii de teatru. Pentru noi, de fiecare dată e important ce jucăm astăzi – încercăm să răspundem momentului, temelor societății și lucrurilor care se întîmplă în jurul nostru. Facem un teatru al reacției imediate – însă adeseori încercăm nu să comentăm subiectele la zi, ci să lansăm subiecte și dezbateri. Invităm spectacole, performance-uri, oameni care pot schimba perspective.

Te simți uneori în conflict, ca artist, cu poziția ta de producător al creațiilor altora?
Nu știu foarte bine nici ce înseamnă să fii producător. Am ajuns să fac un milion de lucruri pe zi, începînd de la conectat cabluri și dat cu mopul și terminînd cu scris texte. Poate prin milionul ăsta de lucruri este și jobul de producător, doar că nu mă interesează ce fac eu, mă interesează să funcționeze bine lucrurile.

Tot ce se petrece la Teatru-Spălătorie, fie că e făcut de tine sau de alți artiști, face parte dintr-un program-concept de acțiune socială și politică prin artă.
Da, pentru că ne interesează să invităm artiști sau spectacole care ne-au marcat pe noi în contextul în care trăim și lucrăm noi, și pe care vrem să le împărtășim publicului.

„cîtă avere aveau jidanii, în Dumbrăveni, că erau bogați jidanii, nu așa ca noi, aveau magazine, aveau bogății;/ o fost evacuați, ridicați și au rămas casele pustii, și ai noștri săracii tîrîiau de acolo… hai, hai, luau scaune, mese, hai să le luăm, ce să luăm…/ și i-a dus la unu’ Foca Baraghină la primărie și au dat tot pe băut, scaunul, masa,/ era război…, le-o dat pe băut și bea.“

În 2012, Nicoleta Esinencu a scris și montat Clear History, un spectacol documentar care aducea pentru prima dată în fața publicului din Chișinău problema Holocaustului din Basarabia (actuala Republică Moldova), teritoriu românesc la acea dată. Jucat în rusă și română și apelînd la o documentare complexă, Clear History marchează o schimbare în scriitura Nicoletei Esinencu, printr-o anume renunțare la substratul poetic în favoarea unei directeți politice – căci atacă subiectul contribuției românești la exterminarea evreilor, în condițiile în care ea e un tabu și în România, cu atît mai mult în Moldova. În 2013, Esinencu a colaborat cu Jessica Glause la primul ei spectacol jucat de non-actori, Dragă Moldova, putem să ne pupăm puțin de tot, care are în centru discriminarea homosexualilor și presiunile sociale asupra acestora. Ca de obicei la Nicoleta Esinencu, originea proiectului are rădăcini în actualitatea politică moldovenească – reacțiile publice împotriva unei legi antidiscriminare, care a scos în stradă, în urmă cu doi ani, o alianță de naționaliști și ortodoxiști, ducînd la retragerea propunerii legislative (în același context al revoltelor împotriva legii în cauză, Teatru-Spălătorie a produs ROGVAIV, un spectacol al lui Bogdan Georgescu).

Cum ați ajuns, în Dragă Moldova…, să lucrați cu ceea ce Rimini Protokoll numește „experți ai vieții“?
Noi am pornit invers – am decis de la început că vom lucra cu nonactori, cu persoane reale. Avem un proiect nou la Teatru-Spălătorie, care se numește „Komunalka“, în care vom avea spectacole jucate de persoane reale (nu-mi place termenul de actori neprofesioniști – deși și actorii sînt, la urma urmei, persoane reale). Există un proiect similar la Dresda, numit „Scena cetățenilor“, în care sînt implicați locuitorii orașului, însă noi ne dorim să ne concentrăm pe diferite comunități, să provocăm comunitățile să vorbească despre comunitățile lor. Am invitat-o pe Jessica Glause, o regizoare din Germania care a făcut un spectacol despre punkiști, iar după lungi discuții, am optat pentru această temă – să vorbim despre comunitatea gay, pentru că e important, pentru că acești oameni trăiesc o viață ascunși, în frică și anonimat (și tocmai de aceea ne dădeam seama că va fi greu să-i convingem să apară pe scenă).
Documentarea a fost un proces lung, cu zeci de interviuri, căutat de oameni dispuși să ne vorbească. Gender Doc ne-a ajutat cu contacte, cu toate că ei erau sceptici că vom convinge oamenii să apară pe scenă. În spectacol este un actor (care joacă istoriile mai multor homosexuali), ceilalți sînt „persoane reale“: părinții unui gay, un gay în vîrstă, care are 70 de ani, o lesbiană și un băiat de 18 ani, copil al unei mame lesbiene.

Și cum a privit publicul din Chișinău spectacolul ?
Reacțiile spectatorilor au fost diferite. Publicul reacționează OK în primul rînd la poveștile lor, pentru că sînt foarte sinceri și cumva neîndemînatici, „adevărați“. Sînt și oameni care mi-au spus că spectacolul li s-a părut vulgar. Încerc să înțeleg de ce: sînt istorii povestite așa cum sînt ele și nu toți spectatorii sînt pregătiți să asculte astfel de lucruri, despre relații sexuale, de pildă, limbajul e uneori agresiv (dar este al lor, e felul în care vorbesc în viața reală), mai ales cel al bătrînului – Eugen – care de multe ori are ceea ce unii ar numi un „comportament de curvă“. Nu poți să-l transformi într-un gentlemen, nu asta e el, nu ăsta e farmecul lui.

Crezi că se va putea schimba vreodată Moldova atît de mult încît să-ți pierzi rațiunea politică de a face teatru?
Nu. Chiar nu cred. Dar chiar dacă s-ar transforma, eu aș avea motive să fac teatru, fiindcă nu trebuie să mă limitez la a vorbi despre Moldova – e o lume mare, dincolo de granițele noastre, plină de subiecte. Însă pur și simplu eu nu cred în țara asta, nu văd nici cea mai mică posibilitate de schimbare în Moldova. 

Sursa: observatorcultural.ro