Este vorba de Silviu Oravitzan, născut în Ciclova Montană, judeţul Caraş-Severin, în anul 1941. Un artist cunoscut în întreaga lume, cu expoziţii în metropolele occidentale şi cu expoziţie permanentă la New York.
Recuzita principală în tablourile sale e formată din cruce, sferă, prescură, crucea rotată (două pătrate suprapuse). Lucrările lui de o frumuseţe fascinantă îngreunează sarcina criticilor de artă plastică. Nu e uşor să vorbeşti despre lucrurile care nu se schimbă, dar care sunt atât de noi în pictura lui. Şi nu o voi face nici eu. Pentru că nu voi reuşi. Şi nu întâmplător cele mai reuşite comentarii despre arta lui Silviu Oravitzan apar la teologi ca Ioan Ică jr. sau Radu Preda.
Noi ori de câte ori suntem la Timişoara, îndrăznim să îl deranjăm şi să îi facem o vizită. Acolo doamna Gina ne aşteaptă cu masa întinsă şi noi ne ruşinăm. Apoi, în timp ce mâncăm şi gustăm un vin, artistul ne întreabă despre Republica Moldova. Când se apropie înserarea, mergem în atelier unde avem ocazia de a contempla ultimele lucrări finalizate, lucrări în lucru şi de a afla despre viitoarele proiecte.
În timpul petrecut în atelier au loc şi discuţiile teologice, care pornesc de la explicarea lucrărilor în faţa cărora noi amuţim. Silviu Oravitzan are o înţelegere a teologiei, în adevăratul sens al cuvântului, pe care nu am întâlnit-o la un alt mirean. Şi ascultându-l, picturile dinaintea ochilor noştri se transformă în cărţi, în cuvinte materializate.
Iată cât de clar ni l-a explicat pe teologul grec Ch. Yannaras: „…a spus că nu poţi întreba lucrurile astea strict personale (ai duhovnic, mergi duminica la biserică), pentru că e simplu să ai un duhovnic, să mergi la el. Nici nu ştii bine ce înseamnă ispăşirea păcatelor şi nici nu te gândeşti ce e păcatul în complexitatea lui. Asta e o înţelegere pietistă asupra bisericii.(…) Există o viaţă bisericească continuă”. Eu l-am citit pe Yannaras, dar nu am reuşit să-l înţeleg atât de simplu şi de clar.
Apoi am vorbit despre rugăciune, despre importanţa repetiţiei: „La Athos, când se săvârşeşte până la miezul nopţii rugăciunea inimii, nu vezi decât călugării în negru îngenunchiaţi. Le auzi murmurul şi abia când se mişcă vezi puţină vibraţie de camilafcă. Şi vibraţia asta din „Doamne miluieşte…, Doamne miluieşte…” face să vibreze pereţii, iar la un moment dat trece vibraţia în tine. După ce te-ai golit tu de umorile tale cu care vii de pe stradă sau din imediata ta preocupare, începi să vibrezi şi tu. Atunci rugăciunea e posibilă, canalul e deschis”. Iar gândurile acestea sunt materializate în lucrările lui. Îl auzi şi le vezi, şi apoi începi să te gândeşti la lenea ta, la îngroparea talanţilor daţi ţie de Dumnezeu, la munca lui.
Silviu Oravitzan ne-a vorbit despre multe. Şi când am ieşit, am simţit că am participat la o liturghie (liturghia, slujba de duminică, vine din limba greacă şi înseamnă împreună-slujire). M-am gândit atunci cât de bine le-ar prinde tinerilor noştri să cunoască astfel de oameni. Să-i vadă, să vorbească cu ei. Să priceapă că doar formalismul, ori respingerea lui, nu duce nicăieri, fiindcă aşa cum ne-a spus Oravitzan „dacă tu te îndepărtezi de Hristos, îţi pierzi memoria”. Să înţeleagă că nici gloria, nici recunoaşterea, nici faima nu pot schimba simplitatea şi profunzimea celui care crede cu adevărat.
Există acum o vreme grea pentru biserică. A scăzut încrederea în preoţi. Şi din păcate unii membri ai clerului contribuie la asta. Iar despre preoţii adevăraţi nu vorbim decât între noi. Asta mă face să cred că acum e momentul prielnic pentru o altă abordare. Să căutăm să învăţăm din faptele creştinilor, nu din gura lor.
Să ne uităm la picturile lui Oravitzan, iar dacă avem ocazia să îl auzim vorbind despre simbolistica crucii, sau mai bine spus despre adevărul crucii, cu atât mai bine. Să căutăm preoţii adevăraţi în altare, nu în amfiteatre. Aşa cum artiştii stau în atelierele lor şi, prin ceea ce fac, aduc sau nu slavă lui Dumnezeu.
