Perioada este deschisă şi închisă de sărbători prefaţate de ajunuri, atât Crăciunul, cât şi Boboteaza, şi intersectate la mijloc de noaptea Anului Nou. Principalele sărbători ale ciclului de iarnă – Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza – au funcţionat de-a lungul vremii ca momente independente de înnoire a timpului şi de început de an. Românii folosesc, pe lângă calendarul oficial, recunoscut de stat şi Biserică, un calendar neoficial – calendarul popular – creat de popor şi transmis folcloric.

Spre deosebire de calendarul bisericesc oficial şi de calendarul civil, care constituie un simplu tabel al zilelor grupate pe săptămâni şi luni, calendarul popular indică timpul optim pentru arat şi semănat, pentru peţit şi logodit, pentru moştenirea strămoşilor sau aflarea ursitei etc. Sărbătorile şi obiceiurile populare, care au loc în decurs de o zi sau de mai multe zile, diurne sau nocturne, cu data fixă sau mobilă, dedicate divinităţilor calendaristice, oamenilor, animalelor, păsărilor, plantelor, fenomenelor terestre şi cosmice sunt cunoscute şi respectate, în unele zone etnografice, până astăzi.

Unele au preluat numele sfinţilor creştini, altele nu au nicio legătură cu creştinismul („Caloianul”, „Paparuda”, „Drăgaica” etc.) sau sunt pe cale de a fi asimilate, precum Crăciunul, de creştinismul carpatic. Divinităţi moştenite de la substratul autohton, trac şi greco-dac, cele împrumutate şi similare de la greco-romani şi popoarele orientale, cât şi creaţiile mitice strămoşeşti şi româneşti alcătuiesc un original panteon.

Colindatul este un scenariu compus din texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri, gesturi, interpretat în casă, pe uliţe, de o ceată sacră. În calendarul popular, acest fenomen apare sub diferite denumiri zonale în perioadele solstiţiului de iarnă („Steaua”, „Pluguşorul”, „Sorcova”), echinocţiului de primăvară, solstiţiului de vară şi echinocţiului de toamnă. Colindele transmit urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an. Colindatul este cea mai răspândită tradiţie a românilor. Când persoanele colindate nu primesc colindătorii, închid uşile sau nu oferă daruri, efectele magice sunt opuse, ei încălcând regulile acestui obicei.

Crăciun este un zeu solar, de origine indo-europeană, specific teritoriilor locuite de geto-daci, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. Timp de peste un mileniu, creştinii sărbătoreau Anul Nou în ziua de Crăciun. Determinativul de „moş” arăta vârsta zeului adorat, care trebuie să moară şi să renască, împreună cu timpul calendaristic, la Anul Nou. În legătură cu Moş Crăciun au circulat multe legende.

Prin tot ce face, Crăciun se opune sau împiedică naşterea pruncului creştin Iisus, deoarece venirea pe lume a acestuia înseamnă moartea Moşului. Tradiţiile contemporane despre „sfântul” Crăciun, despre Moşul „darnic şi bun”, „încărcat cu daruri multe” sunt influenţe livreşti care au pătruns în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat. Sărbătorile de Crăciun durează, în sens restrâns, trei zile (25-28 decembrie) sau, în sens larg, 19 zile (20 decembrie – 7 ianuarie).

Pomul de Crăciun este un brad împodobit, substitut al zeului adorat în ipostaza fitoformă, care moare şi renaşte la sfârşit de an, în preajma solstiţiului de iarnă, sinonim cu Butucul de Crăciun. Împodobirea bradului şi aşteptarea de către copii a „Moşului”, numit, în sud-estul Europei, Crăciun, care vine cu daruri multe, este un obicei occidental care a pătruns de la oraş la sat, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pomul de Crăciun s-a suprapus peste un mai vechi obicei al incinerării Butucului (zeul mort) în noaptea de Crăciun, simbolizând moartea şi renaşterea divinităţii şi a anului la solstiţiul de iarnă, obiceiul fiind atestat la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi.

Colindele

Începând cu noaptea de 23 spre 24 decembrie, de la miezul nopţii şi până la revărsatul zorilor, uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători. În oraşe întâlnim colindători odată cu lăsarea serii şi până în miez de noapte. Cu traista după gât, cu bâta în mâna şi căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă şi strigă la ferestrele luminate. Cu acest prilej, gazda le împarte colindeţe: covrigi, nuci, mere, colăcei de făina frământaţi şi copţi chiar în acea noapte a Moş Ajunului.

În ajunul Crăciunului, ca şi în ajunul Anului Nou, în toate provinciile româneşti copiii formează grupuri şi pornesc pe la casele gospodarilor cântând cântece ce au refrenuri ca: „Florile dalbe”, „Lerui ler”, „Ziurel de ziuă” ori „Valerim” şi „Veler, Doamne”.

În afară de seara mare a colindelor, se mai colindă şi în seara Sfântului Vasile, paralel cu Pluguşorul sau Uratul, precum şi de Florii şi Paşte. Sub numele de colind şi colindat trebuie să înţelegem vechiul obicei pe care-l întâlnim în sărbătorile sus-menţionate, când copiii, ca şi flăcăii satelor, merg din casă în casă, cântând cântece pentru a ura sănătate şi fericire gazdelor ce-i ascultă, de la care primesc daruri (colindeţe) în bani sau în natură: nuci, covrigi, mere, colaci etc.

Colindele sunt de două feluri: religioase şi laice. Cele religioase au origine literară, iar subiectele lor se referă de cele mai multe ori la Iisus. Colindele profane (sau lumeşti) au un caracter liric şi de multe ori sunt adaptate de colindători la situaţia celor în faţa cărora le cântă. Colindatul cu motive religioase, deşi de origine bisericească, e totuşi format tot după modelul colindatului de tip păgân: având de fapt orgine comună cu acesta.

Steaua

De la Crăciun şi până la Bobotează, copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.

Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele – din literatura bizantină ortodoxă, altele – din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva – din literatura de nuanţă Calvină şi multe din ele – chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăciunului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Iisus: „Steaua sus răsare”, „În oraşul Vitleem”, „La nunta ce s-a întâmplat”, „Trei crai de la Răsărit”…

Capra

Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin alte părţi începând cu zilele Crăciunului, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, există obiceiul ca flăcăii să umble cu ţurca, capra sau brezaia. Ca şi în celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capra, ciobanul, ţiganul, butucarul), măştile de draci şi moşi care, prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc.

Jocul „caprei” (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul „caprei”.

Aceasta se pare că îşi are originea în obiceiurile romanilor şi elinilor: fie în jocurile şi cântecele desfăşurate în jurul altarelor păgâne de preoţii sau cântăreţii travestiţi în dobitoace cu ocazia sărbătorilor date pentru cinstea zeilor, ori în versurile satirice contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie în amintirile vagi despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor păsări răpitoare.

Capra joacă după fluier, iar la terminare, unul din flăcăi, apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească. Flăcăii joacă pe stăpâna casei, pe fete şi chiar servitoare, dacă sunt în casă, şi apoi, mulţumind, se îndepărtează.