Este o experienţă unică în felul său, pentru că scopul fundamental al asociaţiei şi al proiectului îl constituie sporirea interesului pentru abordări inovative şi responsabile în educaţia culturală, ce stimulează democraţia şi dialogul intercultural într-o regiune ce cuprinde state cu multiple probleme de interpretare a istoriei, cum ar fi Turcia, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, R. Moldova şi Ucraina.

Întrucât şedinţele Comitetului se desfăşoară în oraşul Kiev, am avut posibilitatea să vizitez o dată în plus Ucraina, într-un moment extrem de complicat al existenţei sale ca stat independent, când alegerile parlamentare din 2012 pot decide încotro se vor îndrepta vecinii noştri în timpul apropiat. Dar, în acelaşi timp, cred că acum, mai mult ca niciodată, de felul cum vor evolua lucrurile în Ucraina va depinde în mare parte şi viitorul nostru european.

Rusia percepe independența Ucrainei ca ceva anormal

Istoria actuală a Ucrainei este marcată de două momente importante, similare în mare parte cu problemele noastre. Primul e cel de construcţie a relaţiilor cu fostul centru imperial, iar cel de-al doilea este axat pe percepţia generală asupra identităţii, statalităţii şi integrităţii teritoriale. Comunitatea istorică a slavilor de est a făcut ca Rusia să perceapă independenţa Ucrainei în timp ca ceva anormal, o eroare istorică şi o problemă temporară, pasibilă de a fi rezolvată fie prin absorbţia ei în Rusia, fie prin menţinerea sa sub control. Sunt câteva lucruri care au influenţat această percepţie a Rusiei asupra Ucrainei: experienţa comună a Rusiei Kievene, pe care Moscova o vede în termenii unităţii cu ucrainenii, iar Kievul o percepe ca începutul propriei sale statalităţi; tratatul din 1654, când Bogdan Hmelnițki a semnat unirea cu Rusia, văzut de asemenea diferenţiat în cele două capitale slave. După războiul polono-rus din 1667, ucrainenii s-au pomenit împărţiţi între Rusia şi Polonia, fiind expuşi la două procese concurente şi alternative: pe de o parte, cel rus, care-i dorea pe ucraineni „maloroşi” şi parte integrantă a naţiunii ruse, iar pe de altă parte, cel polonez, care dorea ca ucrainenii să fie polonezi. În ultimă instanţă, identitatea naţională a ucrainenilor moderni a fost formulată de cei care, definind Ucraina, au respins ambele ipostaze, iar naţionalismul ucrainean s-a modelat deopotrivă în raport cu Rusia şi Polonia.

Revoluția „oranj”

Complicitatea la regimul sovietic în termini de putere şi decizie a făcut ca ucrainenii să-şi extindă teritoriile din contul vecinilor polonezi, români, cehoslovaci şi chiar ruşi. Este un caz paradoxal în care, sub apanajul unei ideologii marxist-leniniste aparent antinaţionaliste în esenţă, s-a reuşit realizarea un proiect naţionalist de unificare a „tuturor pământurilor ucrainene”. Această lărgire a generat, însă, multiple complicaţii în perioada postindependenţă, problema identităţii, statalităţii şi integrităţii teritoriale, fiind cea mai importantă în termeni de viitor pentru Ucraina. Chiar de la începutul independenţei au apărut forme de secesionism în regiunile Donbas, Crimeea, Odesa, fiecare din ele fiind „inspirată” din strategiile ruse şi având la bază ideea de federalizare, deci împotriva ideii de stat unitar promovată de Kiev.
Revoluţia „Oranj” din 2004 a conţinut în sine această dezbinare fundamentală a Ucrainei, dintre Ucraina de Sud-Est – industrială, urbană şi vorbitoare de limba rusă şi Ucraina Vest-Centrală – mai rurală, vorbitoare de ucraineană. Această separare a fost marcată şi de preferinţele de orientare externă ale celor „două Ucraine” – Estul preferând o încadrare într-o dimensiune postsovietică conexă cu Rusia şi Belarus, iar Vestul articulând orientarea euroatlantică.

Relațiile moldo-ucrainene

Pentru noi, acea perioadă din 2004-2010, care a produs o apropiere a Ucrainei de Uniunea Europeană şi NATO, a fost una bună. Ucraina a abandonat atunci politica multivectorială şi procesele de integrare în CSI, optând deschis pentru intrarea în clubul euroatlantic, s-a implicat activ în problema transnistreană (EUBAM); devine mediator activ în formatul de negocieri reformatat „5+2”; preşedintele ucrainean V. Iuşcenko înaintează în anul 2005 un plan de reglementare a problemei transnistrene (planul Iuşcenko); am cunoscut o nouă dimensiune a colaborării transfrontaliere prin intermediul fondurilor europene, în special al celor pentru euroregiuni (cum ar fi „Dunărea de Jos”), care au oferit un nou cadru de colaborare pentru cele trei state – România, Ucraina şi R. Moldova.

Perioada Iuşcenko a arătat că o Ucraină europeană, liberă şi democratică este unica şansă pentru stabilitatea regională şi îngrădirea de presiunile sporite ale Federaţiei Ruse asupra spaţiului european postsovietic, implicit asupra R. Moldova.

De la Iuşcenko la Ianukovici

După revenirea la putere a Partidului Regiunilor şi a victoriei în alegerile prezidenţiale ale lui V. Ianukovici în 2010, lucrurile în Ucraina au luat o turnură catastrofală, prin restabilirea influenţei Rusiei, semnarea rapidă a unui tratat privind prelungirea staţionării militare ruse până în 2045, prin revenirea la practicile de conducere autoritară, limitarea libertăţii de exprimare, intimidarea opoziţiei politice, chiar până la arestarea liderilor, folosirea resurselor administrative şi a instrumentelor statului pentru securizarea puterii politice etc. În perioada dinaintea Revoluţiei „Oranj” vedeam în ochii ucrainenilor speranţa schimbării, în zilele revoluţiei şi după am văzut bucurie, exaltare şi mândrie pentru ceea ce au făcut. În aceste trei zile, în care m-am aflat la Kiev şi am vorbit cu diferiţi oameni, am văzut resemnare şi decepţie, determinate de neînţelegerea unei asemenea întorsături, cum s-a întâmplat ca o ţară de proporţiile Ucrainei să fie deturnată din drumul ei european într-un timp atât de scurt, făcând ca perioada „Oranj” să devină o himeră.

Atât scurta perioadă de democratizare şi occidentalizare a Ucrainei, cât şi inversarea politicilor spre o revenire la practicile anterioare de orientare externă şi modelare internă demonstrează că unica noastră şansă de supravieţuire politică este menţinerea cursului de integrare europeană şi continuarea procesului de reformare internă. Lecţia ucraineană trebuie să arate clasei noastre politice şi societăţii moldoveneşti care sunt riscurile lipsei de responsabilităţi atunci când vorbim de schimbări majore în societăţi cu o cultură politică scăzută şi pasibile de a fi uşor manipulate de politicile Rusiei.