Trupele ruse în Moldova şi derusificarea terminologiei (I)

El a mai spus că despre această solicitare a discutat la Moscova cu şeful MAE, Serghei Lavrov, cu viceministrul rus de Externe, Grigori Karasin, şi cu secretarul adjunct al Consiliului de Securitate, Iuri Zubakov. „Am fost asiguraţi, a continuat Smirnov, că procesul pacificator va continua, în conformitate cu declaraţia semnată la 18 martie 2009. Aceasta înseamnă că nu se vor realiza nici un fel de afirmaţii ale conducerii moldovene pentru schimbarea formatului pacificator". („INFOTAG”, 18 feb. 2010)

Luând în considerare pericolul pe care l-ar aduce securităţii R. Moldova materializarea propunerii lui Smirnov, ne-am aşteptat ca autorităţile moldoveneşti să se exprime clar împotriva sporirii numărului trupelor ruse în Transnistria, precum şi să anunţe explicit care vor fi măsurile întreprinse împotriva unor eventuali paşi făcuţi de Rusia în această direcţie. Atât guvernul, cât şi preşedinţia însă au considerat necesar să nu reacţioneze la declaraţiile lui Smirnov. Se pare că autorităţile moldoveneşti au fost liniştite în acest sens de declaraţiile ambasadorului rus la Chişinău, Valeri Kuzmin, care, la câteva zile după declaraţia lui Smirnov, a afirmat că Moscova respinge cererea liderului transnistrean de a spori până la 2400 de persoane contingentul rus de „pacificatori” din regiunea transnistreană. („UNIMEDIA”, 20 feb. 2010)

Ţinând cont însă de faptul că Moscova percepe noua conducere de la Chişinău tot mai pro-occidentală (şi implicit, în viziunea Kremlinului, şi anti-rusă); că la Kiev la conducerea statului a venit un preşedinte pro-rus care nu ar fi împotriva sporirii prezenţei militare ruseşti în Transnistria; luând în considerare atitudinea negativă a Moscovei faţă de decizia SUA de a instala elemente ale scutului american antirachetă în România şi Bulgaria; în sfârşit, ţinând seama că Rusia, în vara lui 2008, a invadat Georgia „pentru a-şi apăra „pacificatorii” şi cetăţenii din Osetia de Sud”, credem că guvernarea abordează prea simplist pericolul suplimentării contingentelor militare ruse în Transnistria.

Or, este absolut real pericolul ca peste câteva luni să ne trezim cu câteva mii de militari ruşi în plus în Transnistria. În rândurile ce urmează vom încerca să demonstrăm acest lucru apelând la fapte mai mult sau mai puţin cunoscute opiniei publice, precum şi să sugerăm unele acţiuni de contracarare a acestui plan periculos pentru securitatea RM.
Smirnov – portavocea Kremlinului 

Iniţiativa sporirii numărului de trupe ruse în Transnistria este complementată de acţiuni diplomatice ruseşti în acest sens. Recent, Rusia şi-a intensificat acţiunile în cadrul OSCE în vederea legiferării operaţiunii sale de „pacificare” în Transnistria. La 19 ianuarie a.c., la Viena, Delegaţia permanentă a Rusiei pe lângă OSCE şi cea cu privire la Controlul Armamentelor au propus spre examinare statelor participante ale OSCE proiectul de „Hotărâre cu privire la prevenirea conflictelor şi managementul crizelor în spaţiul OSCE”.

După ce în preambulul proiectului de hotărâre se face referinţă la un şir de principii pe care Moscova, de altfel, le încalcă zilnic, Rusia propune ca statele participante la OSCE să ajungă la un acord de a respecta, printre altele, „formatele existente de negociere şi de pacificare convenite de către părţile în conflict”. Este clar că, prin adoptarea unei asemenea hotărâri de către Consiliul Permanent al OSCE şi Forumul pentru Securitate şi Co-operare al OSCE, Moscova doreşte să obţină o legalizare a prezenţei sale militare în Transnistria, precum şi argumente în plus împotriva modificării formatului actual al operaţiunii „de pacificare” în Transnistria.

Moscova vrea să-şi legalizeze prezenţa militară în Transnistria şi în cadrul negocierilor sale cu Washingtonul, referitoare la revitalizarea Tratatului cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa (CFE Treaty). În luna mai 2009, Rusia a propus Washingtonului un document (Pro-Memoria) intitulat „Restabilirea viabilităţii Tratatului CFE: Calea înainte” (Восстановление жизнеспособности ДОВСЕ: путь вперед. (Памятная записка)). În acest document, printre alte măsuri întreprinse de părţi în paralel pentru a revitaliza Tratatul CFE, Rusia propune următoarele: „Este necesar ca de acum la aceasta etapă să cădem de acord asupra unui „pachet” şi sa anexăm la acesta un proiect de hotărâre, prin care s-ar aproba şi susţine continuarea operaţiunii actuale de pacificare potrivit Acordului ruso-moldovenesc din 1992. După convenirea asupra „pachetului”, proiectul acestei hotărâri va fi propus pentru aprobare statelor parte la CFE în Consiliul Permanent al OSCE”.

Dacă privim declaraţiile liderilor de la Tiraspol în conexiune cu iniţiativele ruse în cadrul OSCE şi propunerile Moscovei în discuţiile ei cu SUA privind revitalizarea Tratatului CFE, atunci este clar că Rusia a început o operaţiune propagandistică de amploare, care are drept scop pregătirea opiniei publice în vederea acceptării mai uşor a suplimentării numărului de trupe ruse în Transnistria. 

Necesitatea denunţării Acordului moldo-rus din iulie 1992

Autorul acestui articol a pledat în repetate rânduri în presă cu argumente în favoarea denunţării Acordului „Cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova", semnat de preşedinţii M. Snegur şi B. Elţin la 21 iulie 1992, considerând acest pas drept calea cea mai eficientă pentru Moldova de a-şi elibera teritoriul naţional de trupele ruse de ocupaţie. Conform Articolului 8, acţiunea Acordului Snegur-Elţin, care este invocat de Rusia drept bază legală pentru a-şi menţine „pacificatorii” în Transnistria, poate fi suspendată „prin acordul comun al părţilor sau în cazul în care una din părţile contractante îl denunţă, fapt care implică încetarea activităţii Comisiei de control şi a contingentelor militare afectate acesteia" („Moldova Suverană", 23 iulie 1992) 

După denunţarea Acordului, activitatea CUC şi a „contingentelor militare afectate acesteia" va trebui să înceteze şi trupele vor trebui să părăsească Moldova. Totuşi, dacă Moscova va decide să-şi păstreze trupele şi după denunţarea Acordului, acestea vor avea din punct de vedere juridic un statut clar de trupe de ocupaţie. 

Pe parcursul anilor Chişinăul a fost sfătuit de către statele occidentale să nu denunţe Acordul Snegur-Elţin, pentru a nu-şi tensiona relaţiile cu Rusia şi pentru că denunţarea, chipurile, ar putea conduce la un nou conflict pe Nistru. După cum arată însă experienţa Georgiei, „sfaturile” emisarilor occidentali uneori trebuie ignorate, mai ales dacă aceştia privesc noile state independente drept monedă de schimb în relaţiile dintre marile puteri şi Rusia. În acest context, considerăm necesar să amintim că anumiţi emisari occidentali au sfătuit şi guvernul georgian să nu denunţe acordurile ruso-georgiene privind prezenţa „pacificatorilor” ruşi în Osetia şi Abhazia pentru a nu irita Rusia. Prezenţa „pacificatorilor” ruşi însă nu numai că nu a împiedicat Rusia să invadeze Georgia, dar a servit tocmai pretextul necesar pentru a o invada.

Moldova ar trebui să înveţe din experienţa Georgiei şi să nu repete greşelile comise de Tbilisi. Guvernul RM ar trebui să denunţe acordul Snegur-Elţin din iulie 1992 şi să ceară evacuarea trupelor ruse din Moldova. Actul denunţării trebuie totodată să fie însoţit de o declaraţie politică în care conducerea Moldovei (pentru a nu fi acuzată de autorităţile separatiste de la Tiraspol şi Rusia de intenţii revanşarde) să explice foarte clar cel puţin trei lucruri: 1) denunţarea Acordului nu înseamnă în niciun caz că Chişinăul doreşte o reluare a ostilităţilor şi continuă să considere negocierile drept cale unică de reglementare a conflictului; 2) denunţarea Acordului demonstrează ineficienţa operaţiunii „de pacificare" de pe Nistru şi Chişinăul insistă asupra unui nou format al ei, format la care ar participa forţe ale ţărilor membre ale UE şi NATO; 3) retragerea trupelor ruse din Moldova conform angajamentelor luate de Rusia la Istanbul înseamnă retragerea atât a trupelor din cadrul GOTR, cât şi a trupelor de „pacificare" ruseşti, iar armamentul greu transmis de Rusia pretinsei „RMN” trebuie să fie obiectul unor discuţii viitoare.
 

 Ion Constantin, pentru TIMPUL