Ce mamă i-a născut? Ce tată i-a educat? Ce sat (oraș) i-a trimis în lume? Ce instituție de educație i-a format? Căutăm răspunsuri, dar ele-s greu de găsit în sfera normalului. Dar iartă-ne, Țară, iartă-ne, Limbă Română, de trădarea aceasta, de pornirea păgână împotriva neamului, de vânzarea de frate, de lașitatea de care dăm dovadă. E greu să privești o hartă „bolnavă”, hăcuită de cei fără lege și morală, dar iartă-ne, Limbă Română, că am putut ajunge până aici, să te punem pe cântar și să zicem, unii dintre noi: „îmi pot exprima mai bine sentimentele în altă limbă”, decât cea maternă. Nu vă e milă? Nu vă e rușine? Oare chiar nu regretați? Nu vă simțiți mărunți când vă-nchinați la ruși? Sau chiar, venind de prin Italii, să schimonosești Limba Română, „incluzând” în comunicare câte un italienom sau rusism? Sigur că secolul al XXI-lea este cuprins de fenomenul globalizării pe toate planurile, chiar și pe cel lingvistic. Dacă știi engleza, ești cetățeanul Terrei!
Dacă nu, ești un marginal! Adică un periferic, așa cum suntem noi, cei din Basarabia. Fiecare dintre țările globului au și ele o limba a lor, oficială, respectată și știută de toți cetățenii. Dar ce se întâmplă pe la noi, pe aici, pe Bâc… cunoaștem și vorbim orice limbă, în afară, doar, de Limba Română, iar dacă o vorbim, ne exprimăm incorect, aproximativ și incert. Nu pentru că n-o cunoaștem, pur și simplu, n-o respectăm, n-o iubim.
Iartă-ne, Limbă Română, că am uitat că în esența ta e încrustat Cuvântul, care exprimă Adevărul!
Iartă-ne, Limbă Română, că ne regăsim în astre, în flori și în atomi, dar am uitat că ești aici printre ierbile perene.
Iartă-ne, Limbă Română, că suntem bicisnici, slabi, dispersați și cei care te urăsc stau de veghe și-ți prorocesc pieirea!
Iartă-ne, Limbă Română, că am uitat de copilăria bunicilor noștri, cu ușurință ne-am dezis de tinerețea părinților, dar azi, cei tineri se îndepărtează cu mult mai ușor: pleacă și uită, uită de Limba Maternă.
Limba Română, în Basarabia, și-a trăit veacul între infern și paradis: urâtă și neglijată de unii, adorată și învățată de alții.
Păcat e că „limba română paradisiacă”, care încântă și înnobilează ființa umană, intră în balanță cu limba uitată, tăcută, iar tăcere în Limba Română înseamnă acceptare, un fel de cumințenie. De fapt, ar trebui să ne dezlănțuim, să amplificăm spectacolul și să-l derulăm spre lumină, spre cunoaștere, spre rostire, adică ne-tăcere!
Iartă-ne, Limbă Română, neștiindu-te, ne dezicem de M. Eminescu, care este „un coautor de primă mărime a limbii române”.
Iartă-ne, Limbă Română, că, vorbind „păsărește”, noi umilim și păsările, luăm din cântul lor, din trilul lor și le profanăm.
Iartă-ne, Limbă Română, că, deși ești sărbătoare, dar unii nici nu-ți știu numele, dar nu e cazul de specificat cine, când, cum, îți zic altfel!
Din păcate, la schilodirea Limbii Române lucrează cu mult spor și presa, în special TV, căci ziarele, posturile de radio sunt mai „grijulii” în exprimare. Aproape în fiecare zi poți auzi expresii ciudate, neromânești. Dacă ar fi să citez din Solomon Marcus (lingvist notoriu), aș fi de acord că: „Mass-media oferă zilnic spectacolul unor greșeli de logică în perfectă solidaritate cu greșeli de limba română”. Sigur aici s-ar cere o notă: limba (oricare ar fi ea) este un fenomen dinamic, care vizează deschiderea spre alte idiomuri, nu pentru a crea hibrizi, ci pentru a se îmbogăți, a se moderniza, a supraviețui în timp și spațiu. O limbă conservatoare, izolată de celelalte, nedispusă la interacțiuni și actualizări riscă să devină anacronică. Adică să nu cădem dintr-o extremă în alta. Cine poate contesta cuvântul românesc laptop? Sau facebook? Dar blog? Sau iPAD, twiter etc.
Dar Limba Română, în statul R. Moldova, trăiește o dramă: este element de politică, în loc să fie parte a culturii. Modul în care vorbim și scriem în Limba Română trădează, în bună măsură, relația noastră cu logica, gradul de ordine care există în mintea noastră, relația noastră cu morala, cu adevărul, cu frumosul. Toate aceste implicații ale însușirii Limbii Române, ar trebui să fie în atenția tuturor cetățenilor acestei bucăți de țarină străbună. Dar…
Iartă-ne, Limbă Română, căci dezicându-ne de tine, ne dezicem de I. Creangă, G. Coșbuc, O. Goga, L. Blaga, Gr. Vieru, N. Vieru, de toți cei care au scris și vorbit această limbă.
Despre Limba Română s-a scris mult și se va mai scrie, mai ales, că ea e mereu pe baricade. Dar aș vrea să închei cu versurile poetului Adrian Păunescu:
„De singurătatea în care
Moldova furată se-ngână
Și Prutul ne ghilotinează,
Tu, iartă-ne, Limbă Română!
De aceste concesii, ce țara
O rană o fac să rămână,
De-aceste nedrepte hotare,
De neamul acesta, ce moare,
Tu, iartă-ne, Limbă Română”. (1997)
Alexandra Tănase
