Ideea pe care e constituită proverbiala poezie a lui Gr. Vieru „Legământ”, dedicată lui M. Eminescu, se prefigurează şi în poemul lui Vasile Nedelescu „Ruga lui Ion Neculce”. Autorul este conştient că unica bogăţie pe care o poate lăsa strănepoţilor este „o samă de cuvinte” (…).
(…) O mostră clasică de poezie care nu relatează, nu anunţă sau declară o stare poetică, ci chiar o plăsmuieşte şi-i dă suflare, precum apa vie din basme, este „Noapte la Gurzuf”, o localitate din Crimeea, unde „…Sus – chiparoşii îşi mână / Tihna solemnă spre cer. / Parcă din stele consumă / Doza de strict somnifer. / Triştii măslini dormitează. / Aer de vechi orient. / Luna pe străzi îmi pictează / Straniul meu sentiment”. (…)
În finalul cărţii, personajul liric este preocupat şi de imediata noastră realitate – în poemele „Curând vom fi o ţară de bătrâni”, „Ai noştri”, „Tot mai puţini oameni” ş.a. – poeme despre interminabila tranziţie în care rătăceşte societatea basarabeană, aidoma poporului evreu prin pustiu, după ce evadase din robia egipteană: „Ai noştri- / plecaţi peste mări. / Ai noştri – / plecaţi peste munţi… / (…) Ai noştri – / rămaşi acasă – / ţin Ţara / şi Cerul pe ei. / Şi-i soarbe pământul / cu încetul / şi norii devin tot mai grei”. Norii aceştia sugerează cititorului că, într-un târziu, se va declanşa o ploaie binefăcătoare, precum o lumină salvatoare, cea care ne va spăla de păcate şi, ca o mană cerească, salvatoarea de la pieire a unui popor orbecăind prin pustiu, îi va graţia şi pe năpăstuiţii dintre Nistru şi Prut.
(…)În poemul „Scrisori din toamnă” autorul invocă misiunea pe care o are poetul în procesul de creaţie „Trimite-mi, tu, vreo veste sau vreun semn / Măcar prin fulgii care au să vină. / Atunci, / În liniştea aceasta de mister, / Eu voi crea lumină”. Arta scrisului poetic în creaţia lui Vasile Nedelescu este o lungă, exigentă şi anevoioasă necesitate de a menţine şi de a întreţine aprins focul vieţii, ale cărui căldură şi lumină salvatoare fac parte din ritualul de fiece zi al omului – cel de a trăi.
