Nu ştiu dacă s-a ţinut cont îndeajuns de rolul şi ponderea pe care o deţin naratorii din acest spaţiu cultural românesc; faptul că acest „[…] povestitor incomparabil a mers pe lama îngustă a riscului de a cădea în patetic şi n-a căzut” (opinia aparţine lui Iurie Colesnic), oferindu-i cititorului rafinat romanul Scările (Editura „Prut Internaţional”, Chişinău, 2012, 184 pag.).
Pluridimensional, atât de complex, romanul lui Haralambie Moraru surprinde cititorul atent şi prin dominantele sale tipologic definitorii, care variază în funcţie de unghiul din care este considerat. Prin cea mai mare parte a cuprinsului constituent, scrierea este romanul unui mediu, al unui climt.
Astfel suntem introduşi în lumea a două personaje – Basarab şi Basaraba…, mai precis: într-un institut psihologic. Spectacolul ce se creează seamănă în unele aspecte cu acela din L’Homme qui assasine de Claude Farrère. Dar prozatorul nostru nu se opreşte la pictura de mediu al dialogurilor, şi de altfel aceasta încadrează şi episoadele consumate în cu totul alte sfere decât aceea a vieţii cotidiene: „[…] să trimit poza acasă. Aşa, să rămână ca amintire. Că eu, cât învăţ la facultate, trebuie să fac oricum şi nişte poze. Şi pentru amintire. Fireşte, şi ca să vadă satul nostru – că eu învăţ şi că la facultate e aşa, porţi şi cravată. Satul nostru, dacă se pomeneşte să vadă, într-o zi, o poză cu mine la cravată, se poate întâmpla chiar şi să râdă. Parcă văd şi parcă aud cum vin oamenii, cum iau poza, cum se uită şi cum, dintre toţi, numai unul pune degetul pe nodul de la cravată şi râde cel mai tare. Râde, spune că înţelege şi lumea îl crede. Altcineva poate să spună că am o cravată frumoasă. Spune, şi lumea îl crede, de asemenea. Spre exemplu, poate fi de acord că am o cravată aşa de frumoasă – pentru că se vede, iată şi poza” (p. 37). Fresca include studiul caracterologic, analiza sufletească. „Orgoliile” exprimă naturi umane extrem de diferite, scot la iveală caractere sau trăsături de caracter cu o notabilă forţă individualizantă. Basarab şi Basaraba sunt personajele ce cultivă orgoliul cinstei, al rectitudinii şi inflexibilităţii morale: „Basaraba încă mă privea şi eu încă mă uitam să o văd. O ţineam de mână şi am intrat amândoi în holul cinematografului. Apoi, tot cu ea de mână, am intrat şi în sală. Şi ea, pentru că ştie întotdeauna mai multe, a zis să nu ne aşezăm numaidecât pe scaunele noastre sau numaidecât pe rândul nostru. Că întotdeauna, a mai zis, există şi un rând care e mai liber şi mai există şi două scaune care sunt chiar libere. Da, ea chiar ştia care e rândul şi care sunt scaunele. Ca să ajungem, m-a luat de mână. Da, era şi un rând mai liber şi erau două scaune numai pentru noi. Unde să ne aşezăm amândoi, să fim numai noi, şi unde Basaraba a zis că la film, dacă doresc să fie şi mai interesant, mâna ei, iată, va căuta mâna mea – aşa, pentru că numai eu sunt Basarab” (p. 91). Astfel, naraţia cu toţi constituenţii săi devine instrumentul unei meditaţii, şi Scările coboară în stratul cel mai adânc al acestui roman-problemă.
Dialogurile, rezumatele, situaţiile cuprinse în acest volum semnat de Haralambie Moraru pot părea banale, stereotipe. Nimic mai diametral opus, în fapt, banalităţii decât structurile şi substanţa acestui roman.
Vitalie Răileanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
