Istorie

Un cronicar al vieții preistorice

Fără îndoială, în marele arbore genealogic al doniceştilor, trebuia să existe şi o asemenea ramură.

Fişierul lui biografic e impresionant:
DONICI, ALEXANDRU, N. (15.VI.1886, Chişinău – 13.V.1936, Geneva)

S-a născut în familia moşierului Nicolae N. Donici.

A copilărit în comuna Noua Suliţă (plasa Briceni, jud. Hotin) şi la Năvârneţ (jud. Bălţi).

Studii medii: liceul din Chişinău, ulterior — un liceu din Kiev (1905).

Studii universitare la Paris şi Geneva.

Din 1919, asistent la laboratorul de antropologie a Universităţii din Geneva, colaborând cu vestitul antropolog, profesorul Eugene Pittard.

În 1925 şi 1935, a făcut donaţii valoroase din colecţia sa preistorică (paleolitic şi neolitic din Franţa şi Egipt) Secţiei Arheologice a Muzeului de Istorie Naturală din Chişinău.

În 1928, a făcut săpături pe teritoriul Basarabiei.

În 1935, a vizitat Chişinăul, oprindu-se la Hotelul Suisse (azi Biblioteca B.P. Hasdeu).

În acelaşi an, a fost premiată lucrarea lui Crania Schytica Contribution al’etude antropologique du crône scythe et essai relatif a l’origine geographque des Scythes (Bucureşti, 1935). La concursul anunţat de Universitatea din Geneva, participaseră încă 14 lucrări. Juriul a conferit premiul Eduard Clapare(/) de lui Alexandru Donici. Era primul caz când prestigiosul premiu era acordat unui străin. Solemnitatea înmânării premiului a avut loc în luna iunie, în „dies academicus” a Universităţii.

Opera lui este de proporţii impunătoare şi necesită o bibliografie detaliată. Sumar însă, lucrurile se prezintă astfel: 12 lucrări despre antropologia şi etnologia României; patru lucrări cuprind protoistoria României; nouă lucrări sunt dedicate în general temelor de antropologie, etnologie şi morfologie; 16 lucrări sunt dedicate preistoriei şi paleontologiei Europei. Spaţiul dintre aceste lucrări de cercetare a fost acoperit, desigur, de sute de articole cuprinzând rezultatele preliminare ale cercetărilor.

În România a trimis lucrarea sa de proporţii Crania Scythica (200 de pagini).

În 1935, la Chişinău, a tipărit studiul În negura vremurilor.

Un om pasionat până la sacrificiu de trecutul preistoric, cu o operă scrisă în franceză şi tradusă în mai multe limbi, înnobilează blazonul acestui neam.

Obârşia coborâtă în negura vremurilor se poate deduce de la acel Nicora vel vornic Donici (1619). Linia trece prin Andrei aga Donici, Darie vel logofăt ajungând până la bunicul lui Nicolai Manolache Donici, care a fost mareşal al nobilimii. Au fost posesori de mari moşii, chiar Alexandru N. Donici avea o moşie de peste 1000 de desetine, pe care a pierdut-o în timpul exproprierilor, al reformei agrare de după Unire.

Tatăl lui Alexandru N. Donici era rudă cu fabulistul Alexandru Donici. Mama sa, Ana Dobrova, era înrudită cu familia Ziloti, cunoscută în Basarabia şi prin faptul că l-a dat pe celebrul pianist Alexandru Ziloti.

Alexandru N. Donici, în 1905, absolvă liceul şi pleacă la Paris. Cauza plecării ţine de simpatiile lui revoluţionare care riscau să-l atragă în cercuri cu preocupări antistat, antimonarhie etc. Plecarea lui a dus la dispariţia unui ostaş de rând al revoluţiei, dar şi la apariţia unui mare savant.

Formal, rămânerea lui la Geneva se explică prin obţinerea cetăţeniei elveţiene, prin munca voluntară (la început) în laboratorul eminentului său profesor Eugene Pittard. Mai apoi, este numit asistent al acestuia, deţinând funcţia respectivă timp de 12 ani.

„Obârşia ştiinţifică“ a savantului trebuie căutată, în primul rând, în pasiunea lui pentru istorie, arheologie şi ştiinţe naturale, în acel capitol important din istoria veacurilor de până la Hristos, numit antropologie. În ultima sa carte În negura vremurilor (1935), apărută la Chişinău cu un an înainte de a se stinge din viaţă, el descrie obiectul preocupărilor sale:

„De unde venim? Iată chestiunea care a stârnit, mai ales în ultimul deceniu, interesul universal, îndreptându-l asupra problemei vechimii şi originii rasei umane.

Teza e vastă şi pasionantă…

…Documentele cele mai vechi sunt scrise acum aproape şapte mii de ani. Dincolo de această dată, totul e întuneric trecând în domeniul legendelor ce tind a explica — trecere cu metoda lui — originile diferitelor neamuri. Babilonenii, de pildă, ajung în calculele lor la cifra astronomică de 432.000 de ani; chinezii — la 129.600; egiptenii — la 24.925; evreii — la 5.695 de ani şi aşa mai departe.

Deci, scopul principal al studiilor preistorice stă în încercările de a descoperi originile primilor oameni, reconstituindu-se viaţa lor din epoca când ei, fiind sălbatici, trăiau având un singur scop şi anume acela de a lupta necontenit cu moartea spre a putea trăi mai departe.

Ori, dacă dorim a împrăştia umbrele misterioase ce întunecă aceste probleme, trebuie să ne adresăm martorilor, care se pot găsi: în primul rând, la osemintele oamenilor deluviali din straturile geologice, apoi la rămăşiţele animalelor ce nu mai există, în fine — la produsele industriei manuale, acoperite actualmente de stalactite şi grămădite pe meleagurile unde trăiau strămoşii noştri sub cenuşa şi cărbunele din vetrele lor, adică nişte resturi din viaţa lor zilnică.”

În Cuvânt înainte, în numai câteva propoziţii, autorul ne descifrează originea pasiunii sale, dezvăluindu-ne şi resortul secret al acestei pasiuni. Preocupat de originea provenienţei umane în general, el are şi un interes axat pe meleagurile noastre, căutând să descopere firul unei continuităţi umane pe aceste locuri, ca alţi savanţi, la rândul lor, să poată restabili consecutivitatea acestei vieţuiri. Planul mare universal, planul european al cercetării are în focar şi teritoriul basarabean. Nu cred că un patriotism local l-a îndemnat spre o asemenea accentuare a problemei ştiinţifice, mai degrabă dorinţa de a sublinia că, în planul cercetării preistorice, aceste teritorii deţin informaţii extrem de valoroase şi, în consecinţă, suntem datori să le valorificăm. Concluzia lui Al. Donici, pentru cei preocupaţi de aceste probleme, dar mai ales pentru publicul neiniţiat, se prezintă astfel: „Prin urmare: preistoria e o ştiinţă care, bazându-se pe fapte pozitive, cercetează ceea ce s-a petrecut înaintea epocii când oamenii au început să descrie evenimentele din viaţa lor.” (În negura vremurilor. Omul deluvial în Europa).

Antropologia ajunsese în centrul atenţiei publice şi, din cauza mişcării fasciste din Europa. Căutarea originii şi a purităţii raselor a culminat în Germania cu purificarea etnică. În lucrările sale, Al. Donici nu lasă loc fanaticilor purismului rasial, demonstrând că, încă din preistorie, rasele erau amestecate. În mormintele cercetate de el, a descoperit că în acelaşi mormânt se întâlnesc tipuri antropologice diferite: bărbaţi dolihocefali şi femei — brahicefale. Deci, bărbaţii îşi aduceau sau răpeau femei din alte părţi, din alte teritorii.

Publicului neiniţiat aceste preocupări i se par abstracte, chiar stranii. Deşi, să zicem, un ziarist bun cum era V. Nedzelski de la Bessarabskoie slovo (nr.2527) l-a caracterizat extrem de exact: „Printre basarabenii care s-au evidenţiat şi lucrează pe tărâmul ştiinţei, trebuie mai întâi de toate să-l pomenim pe A.N. Donici, asistentul laboratorului de antropologie la Universitatea din Geneva. Trebuie să-l notăm pe d. Donici nu numai pentru faptul că el este un savant serios şi solid şi un adânc cunoscător al obiectului său, dar şi pentru motivul că ramura de ştiinţă în care lucrează – antropologia — este inaccesibilă marelui public şi în această materie cineva poate să fie mare savant, să aibă nume mondial şi totodată să rămâie cu totul necunoscut concetăţenilor săi. În epoca noastră mercantilistă, serviciul dezinteresat, înalt şi din idee, într-o ştiinţă ca antropologia este aproape un sacrificiu, trezeşte un respect adânc şi nu poate să rămâie neobservat.

A.N. Donici lucrează în Elveţia, dar nu-şi uită ţara natală. Cercetările sale de pe urmă, datate cu anii 1930 şi 1931, sunt consacrate Basarabiei. Trecutul preistoric al Basarabiei este prea puţin cercetat. Dar el prezintă un interes enorm. Din cauza situaţiei sale geografice, Basarabia a fost în toate timpurile un „Coridor al popoarelor” ce au trecut din Asia în Europa şi viceversa. Aceste popoare dispărute, deseori enigmatice, au lăsat urme, aproape şterse de veacuri, în chip de movile, grădişti şi vechi morminte. (Viaţa Basarabiei, 1932, nr.4).

Înzestrat cu har artistic, Alexandru N. Donici desena bine, sculpta şi prefera să execute singur reconstituirea pieselor antropologice. În laboratorul său de la Geneva se păstrează planşe executate de el, iar cărţile pe care le publica prefera să le ilustreze el însuşi.

Altă pasiune extraordinară a lui era muzeografia. Depista uşor piesele valoroase, colecţiona fără odihnă mostre care pe parcurs îşi ocupau locul în fondurile muzeelor, ştia să explice oricui, pe înţeles, nuanţe ştiinţifice profunde.

Când s-a oprit la Chişinău în Hotelul Suisse, în câteva zile şi-a prefăcut odaia în spaţiu de muzeu, desfăşurându-şi colecţia sub ochii oaspeţilor săi.

Dr. N.N. Moroşanu, antropolog şi arheolog, descrie aproape cu duioşie aceste slăbiciuni ale colegului mai în vârstă:

„Cele câteva excursii ce le-am făcut cu prea regretatul meu prieten Alex. Donici prin împrejurimile Chişinăului, vizitele taberelor de ţigani, apoi întâlnirile noastre, întotdeauna secondate de discuţiile cele mai vii, afectuoase şi aproape interminabile, vor rămâne neşterse pentru totdeauna din memoria mea. Nu voi uita, de asemenea niciodată, interesul şi starea sufletească ce palpitau în Alex. Donici la vederea vreunei piese interesante pentru ştiinţă — muzeu”. (Viaţa Basarabiei,1936, nr.11-12).

Pentru el, cunoaşterea trecutului nu era o preocupare abstractă. Avea un respect deosebit faţă de rudele sale. Când compozitorul Constantin Romanov i-a făcut cunoştinţă cu astronomul Nicolae N. Donici, s-a bucurat nespus, întreţinând în continuare strânse relaţii de prietenie.

Tot ce era legat de Basarabia, de patria lui, îl interesa, îl captiva. Urmărea cu atenţie materialele publicate în revista Din trecutul nostru care avea preocupări aproape similare numai că mult prea apropiate de istoria contemporană. În 1934, în revista Din trecutul nostru (nr.13-14) este publicat un fragment dintr-o scrisoare: „Vă sunt foarte recunoscător, dragă Gheorghe Gavrilovici, pentru erudita broşură despre Armeni… Aţi ales o specialitate foarte interesantă, ceea ce, în epoca noastră mercantilă, este un adevărat eroism. Aveţi dreptate — de a trăi în trecut, actuala epocă e prea tristă. Cu plăcere am citit lucrările Dră., splendidă documentare. Vă doresc succes în viitor şi mulţumesc pentru amintire.”
S-a stins din viaţă prea devreme, din cauza unor probleme cardiace. În ultimii ani de viaţă, inima i se oprea din când în când, parcă prevenindu-l că a obosit şi are de gând să înceteze să mai bată. Fapt ce s-a şi întâmplat în ziua de 13 mai a anului 1936.

A fost înmormântat la Geneva, acolo unde şi-a descoperit vocaţia şi s-a realizat ca savant de talie europeană.

La noi, unde multă lume e preocupată de problemele antropologiei, ar fi foarte potrivit ca o instituție de stat din domeniu să-i poarte numele. Ar fi, probabil, o onoare, în primul rând, pentru noi…


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.