– Cum înţelegi/ descifrezi tu sintagma – generozitate editorială?
– Eu nu sunt sigur că există „generozitate editorială”. Un editor funcţionează după regulile pieţei. „Generozitate editorială” poate exista în regimuri autoritare. Asta ar însemna plata pentru susţinerea unor politici ale celor care guvernează. A existat o „generozitate editorială” în perioada sovietică. Era extrem de mare. Plăţile ei se făceau pentru propagandă. De aia marii perdanţi ai regimului comunist sunt astăzi scriitorii. Onorariile de atunci erau imense. Era o „generozitate editorială”.
– Editorul trebuie să aibă ceva ce numeşti tu – vocaţia scrisului? Dacă îmi permiţi, eu vreau să le spun cititorilor că editorul Gheorghe Erizanu ştie să facă distincţie între risc şi aventură!
– Riscul este conştient. Poate aduce şi beneficii, şi pierderi. Aventura e o chestie inconştientă. În piaţa editorială actuală e foarte complicat de făcut diferenţa dintre aventură şi risc. Noţiunile se suprapun, se amestecă. Iniţial, credeam că pot face distincţia dintre cei doi termeni. Astăzi mă tem să afirm ceva categoric.
– În viziunea ta ce condiţie trebuie să îndeplinească, în primul rând, o politică editorială eficientă din toate punctele de vedere?
– Îmi ceri răspunsuri pe care nici Dumnezeu nu le ştie. Ceea ce încercăm noi să facem la Cartier, dar asta nu înseamnă că e reţeta succesului, e să găsim oamenii potriviţi pentru colecţiile editoriale. Fiecare colecţie să fie ghidată de un plan editorial clar. Să găsim linia de mijloc între cărţile pe care noi le credem bune şi cele pe care le crede publicul bune. Varianta fericită e atunci când interesele publicului şi cu cele ale editurii coincid. Dar asta se întâmplă în culturile vechi. În cazul nostru, efortul trebuie să fie foarte mare. Să încerci să apropii cititorul de valorile pe care editorul le consideră pertinente.
– Cartea îţi oferă un sentiment de respect faţă de litera tipărită şi, totodată, de exigenţă?
– Cartea înseamnă, după mine, aşezarea gândurilor şi ideilor unei culturi. Litera tipărită sau digitală e doar un mijloc. Dar el trebuie prezentat elegant şi demn.
– Deci, o editură trebuie să aibă un program de acţiune, prin care să se diminueze, dacă nu să ne elimine total, pe cât de posibil – într-o muncă nelipsită totuşi de mult neprevăzut, de imprevizibil-arbitrarul, plutirea în necunoscut, inflaţia mediocrităţii…
– Mediocritatea este foarte activă. Ea nu poate fi eliminată total. Şi apoi sunt edituri care trăiesc din mediocritate sau orgoliul uman. Vorbesc de cărţile tipărite în regia autorului. Când autorul îşi asigură machetarea, redactarea, tipărirea cărţilor. De multe ori, sunt cărţi născute moarte. Pe de altă parte, primul roman, Marquez l-a scos la o tipografie din Bogota, într-un tiraj de o mie de exemplare, pe propriii bani. Abia al cincilea roman i-a adus notorietatea mondială. Aşa că editorii nu sunt doar nişte feţi-frumoşi care salvează cultura de mediocrităţi. Sunt adeseori cazuri când propagă mediocritatea. Nu există adevăruri absolute. Editorii sunt diferiţi. Sunt unii norocoşi. Care reuşesc să vină cu valori. Sunt alţii mai puţin norocoşi. Care pierd valorile printre numeroasele manuscrise care ajung la edituri. Editurile din Chişinău nici nu prea funcţionează ca nişte edituri adevărate. Suntem încă în stare embrionară şi clientelară.
– Între iniţiativele de amploare şi de prestigiu ale Editurii „Cartier”, pe care o ghidezi, se înscrie fără îndoială concursul pentru editarea cărţilor, studiilor, monografiilor, dicţionarelor etc. Ce satisfacţie ţi-a dat şi poate îţi mai oferă acest concurs-participare?
– Am fost fericit atunci când am scos DEI-ul şi am văzut multă-multă lume la coadă după el. Am fost fericit când am reuşit să scoatem la Cartier cele mai importante cărţi ale literaturii române din Basarabia. Şi simţim această mişcare. Am fost trist atunci când am pierdut contractul cu Pupa rusă de Gheorghe Crăciun în favoarea Humanitasului. Am fost fericit când am reuşit să-i dăm o altă dimensiune lui Emil Brumaru prin apariţia în colecţia Poesis sau lui Aureliu Busuioc prin apariţia în colecţia Cartier clasic. Îmi pare rău că nu am reuşit să-l aducem în Poesis pe Mircea Cărtărescu. Dar sunt fericit că au apărut două volume din poemele lui la Humanitas, după negocierile noastre.
